Vara 2022

Am inceput in prealabil cu 2 saptamani de GO intensiv la Vatra Dornei. De fapt principalul a fost Eddie, sa il atrag la GO, cu mult joc, cu joaca, cu copii in jur, cu oameni din toata Europa, cu vorbit engleza si cu vazut Bucovina.

Din Bucovina a vazut doar Cetatea Sucevei si Voronetul, dar asta a fost de ajuns ca nu are rabdare si inca nu are un interes atat de ridicat si nici cunostinte incat sa aprecieze. Totusi, ca le-a vazut e bine si isi va adduce aminte mai tarziu si le va recunoaste la scoala.

La GO Eddie s-a descurcat bine spre foarte bine si sper ca interesul sa ii persiste. A inceput dificil, cu 0-3 in prima zi in concursul SEYGO, cu infrangeri la adversari mai slabi. Surprinzator, si-a revenit din cenusa si a inceput sa adune victorie dupa victorie. A facut 4-1 in weekend, 7-3 in main, 6-2 la rapid si 3-2 la Saijo. Un rezultat bun, care i-a adus si 2 premii de cate 50 eur, spre marea lui bucurie. Eu m-am descurcat mai slab, cu 5-5 la main, 1-4 la weekend si 4-4 la rapid. Joc mai bine, vad la altii ce prostii fac, dar nu am fost in stare sa concretizez, sa joc constant si putine partide le-am dus bine de la cap la coada.

Ziua 1:L-am plasat pe Eddie in tabara de copii si am plecat spre vest: Sibiu- Arad-Budapesta- Balaton in prima zi. M-am oprit direct la Balaton seara unde am dormit in masina foarte bine. Balatonul arata foarte bine si, ca intotdeauna, e inca un motiv sa te intrebi de ce Romania e mult inferioara, de ce nu reusim, de ce totul e de calitate proasta si urat, samd. Nu era chiar multa lume in mica statiune Zamardi, dar putinul vazut m-a incantat: vile decente si garduri normale, fara a fi nimic luxos. Fara garduri de Plexiglas, fara masini parcate alandala, fara exces de tonete si kitschuri de cumparat. Multe tapsane de joaca si de zbantuit, toate curate, fara vreun pet sau servetel aruncat. Lumea relaxata, vesela, multi copii zbenguindu-se sau jucand volei pe mici terenuri de nisip.

              Fara sa iti dai seama, cel mai bun lucru este ca nu exista nicio muzica, de la nimeni. Nimeni nu agreseaza spatiul comun cu cine stie ce zgomote ii trec prin cap. Nici macar terasele nu agaseaza turistii sau trecatorii cu niciun fel de muzica, lasand oamenii sa se simta bine, sa dialogheze, sa se joace, sa faca plaja. Ai simti ca o muzica, oricare, ar insemna impunerea a ceva celorlalti.

              Lacul e frumos, curat, cu minime dotari de acces( niste trepte de intrare ca sa permita oricui sa intre) si destul de lin la inceput. Seara se vad luminitele statiunilor de pe malul opus si totul pare pasnic si calm perfect pentru relaxare si zile de bucurie. Nimic nu adduce aminte de zbantuiala, de haos, de shaorme, mirosuri, zgomote, pet-uri, hartii si urlete ale vreunor malaci. Lume nu era f. multa, dar poate ca Zamardi nu e o statiune mare si poate ca ungurii or avea si oferte mai bune. Dupa 9.30 seara totul s-a inchis, oamenii s-au retras si doar cativa rataciti se mai plimbau pe alei.

              Ziua 2:Am plecat a doua zi devreme, tot fara musterii, catre Ljubljana. Am lasat masina la un park and ride la marginea orasului, ceea ce s-a dovedit o alegere nu foarte inspirata. Orasul este mic, o capitala minuscula de 200.000 de oameni si am facut 1 ora pe jos pana in centru cam gafaind pentru ca nu am luat autobuz. Ar fi trebuit sa iau, pe langa bilete, si un card de BUS pe care nu l-as prea fi putut returna, asa ca m-am zgarcit.

              Pe drum pana in centru am dat de un concert de grohaieli si, documentandu-ma, am aflat ca erau Lamb of god si Kreator. Fara sa imi trezeasca vreun interes, am continuat drumul pe strazi putin circulate, pe langa blocuri si universitati oarecum aseptice si cu putini oameni. Cand ma pregateam sa ma declar dezamagit de un oras inspid, am ajuns in centru si totul s-a schimbat. Cladiri de origine austriaca, nici foarte renovate, nici darapanate, dar un aspect general frumos si plin de viata. Lume ca in orice centru turistic din Europa, magazine si suveniruri foarte misto. Am trecut peste cele 3 poduri din centru si m-am imprietenit cu dragonul care e simbolul orasului. In o ora reusesti sa acoperi toata zona pedestra, in afara castelului de pe deal.

              Ljubljana, fara sa fie o mare atractie, mi-a facut o impresie placuta. O tara la locul ei, cu multe paduri si verdeata. La final, cu jumatate de foame, m-am asezat sa mananc un burger de somon. Cum socoteala nu s-a potrivit cu cea din targ, am aflat ca la restaurantul la care oamenii stateau la coada sa comande, nu puteam lua for take away ci numai trebuia sa stau la masa. Am fost amabil si am chemat la masa si doua australience din spatele meu, care ar fi trebuit sa mai astepte eliberarea uneia. Ne-am imprietenit rapid si am schimbat povesti despre Europa si…toata lumea. Una bondoaca si una foarte inalta. Atat de mult le-a placut conversatia, povestea mea si Europa incat la final cea inalta nu m-a lasat sa platesc😊

              Facandu-se tarziu, nu am gasit niciun hostel liber asa ca m-am indreptat spre masina. ABia la 10 seara mi-am dat seama ca era f. probabil ca park and ride-ul sa fie inchis noaptea asa ca m-am trezit sub spectrul de a fi boschetar. Am fost norocos sa gasesc totusi un pat intr-un hostel iar a doua zi dimineata am refacut lungul drum inapoi spre masina.

Ziua 3: Nu am reusit sa platesc parcarea cu cardul, am cautat o hartie de 10 eur pe care cred ca am pierdut-o si cand colo, legea compensatiei si a hotului, am reusit sa evadez din parcare pentru ca bariera era ridicata si am zbughit-o. Deocamdata n-am gasit bancnota si ma consolez cu gandul ca poate am cheltuit-o( nu stiu unde, ca mai peste tot am platit cash).

              Sunt mandru ca am reusit sa bag benzina la o statie self service, cu vreun leu mai ieftin pe litru decat cele clasice. Sper sa fie inceputul unei frumoase prietenii cu benzinariile self service, care au preturi mai scazute.

              A urmat lacul Bled, pe care l-am gasit parca si  mai frumos decat acum 13 ani. Apa albastru-verde, in combinatie cu dealurile impadurite din jur si curatenia omniprezenta( inca neobisnuta mie) este minunata. Cu parcarea este mai greu, circulatia e ca prin Sinaia in weekend si profit de a manca un fel de placinta in sos de ciuperci traditional locala pentru a mai casca gura putin. E lume multa, dar totusi nu e senzatie de sufocare iar verdele-albastru al lacului in combinatia cu muntele din jur este formidabila. Australiencele din seara precedenta ziceau ca au inchiriat o barcuta si au vaslit pana la insula din mijlocul lacului. Eu nu ma gandesc la asa ceva, dar as fi facut o baie in lac.

              Dupa Bled am facut o plimbare prin muntii impaduriti ai Sloveniei. Am intrat in Italia, am revenit in Slovenia si iar am intrat in Italia. Am gasit fostele casemate ale armatelor care au luptat in primul razboi Mondial si chiar am intrat intr-un fort parasit ce semana foarte bine cu cele de pe centura Bucurestiului.

              Paduri nesfarsite, sosea care tot serpuieste ba la urcare, ba la coborare si multi motociclisti, caravane si mai ales biciclisti. De toate varstele, de ambele sexe, de parca Dolomitii au devenit un mare Tour de France. Am dat de un lac la fel de frumos albastru-verziu, din pacate secat in buna parte. Nu am oprit mai deloc in ziua aia dar drumul a fost, ca si in urmatoarele zile, un mare muzeu in aer liber.

              Am ajuns pe seara la Treviso unde am mancat (prea) mult si am dormit self service intr-o parcare din oras, aproape de aeroport.

              Ziua 4: Dis de dimineata mi-am facut patul si i-am luat pe amicii mei de la aeroport. Am plecat direct catre Cortina d’Ampezzo, cea mai celebra statiune montana din zona. Pana sa o vizitam am gasit cu greu un loc de parcare. Statiunea este intr-adevar, frumoasa, desi, ca sa fiu carcotas, cu o clasa sub Chamonix. Toate vilele si hotelurile sunt minunate, pe acelasi tipar unitar urbanistic cu mult lemn. O pista nesfarsita, Venita de la peste 20 km, atat pentru pedestri cat si pentru biciclisti merge paralel cu soseaua si de ea beneficiaza toata lumea care face miscare.

              De altfel in statiune sunt la tot pasul hikers cu bocanci de munte, sosete groase si spielhosen. Din statiune, capul se intoarce incolo si incoace catre versanii care marginesc valea.

              Am plecat mai departe prin alte paduri si prin alti munti, trecand prin pasul Giau, la 2200 m si tot cascand gura in stanga si in dreapta la versantii incredibili, de peste 2500m. Poze peste poze, oprit si intors capul, desi timpul incepea sa preseze. Am ajuns totusi la timp pentru a lua telecabina catre Varful Marmolada, cel mai inalt din Dolomiti, la vreo 3300m. Telecabina merge pana la 3265m, dar sunt indeajuns si astia. Am ajuns aproape de ora inchiderii, asa ca am sorbit cu nesat rapid din toate varfurile uriase din jur. Peisajul si totul in general este incredibil pe o distanta pana hat-departe. Mie imi place cu deosebire un platou inalt din “apropiere”, cam la aceeasi inaltime cu Marmolada. Pe celalat versant al muntelui, cel mai putin abrupt, e ghetarul unde cu 3 saptamani inainte niste oameni au murit din cauza unei avalanse. Acolo este insa ceata si nu am vazut nimic. Asa ca am ramas, din balconul inalt de belvedere, cu varfurile inalte, cu ghetarul care era vizibil topit sub noi.

              La punctul intermediar al telecabinei am gasit si un mic muzeu despre primul razboi Mondial, cu obiecte originale ale combatantilor care si-au sapat transee si tuneluri prin ghetari pe aici. Bietii oameni au dus o viata cumplita si au murit, care in lupte si care inghetati. Memoria celor inamplate acum 100 de ani este incredibila iar obiectele, unele militare, unele destinate uzului vietii de zi cu zi, pastraza absolut vie amintirea celor de atunci. Sunt unelte, haine, arme, ghete, decoratii, jurnale militare, etc. Cei doi combatanti par sa fie acum in pace unii cu altii si intreaga vale sa fie una a Pacii si aducerii aminte.

              Se innopta asa ca nu am mai avut timp pe drum decat de inca o statiune montana, San Martino de Carozza, care, si ea, m-a incantat. Prin toate statiunile astea este posibil ca iarna sa fie mai multa lume pentru schi, dar nici cei veniti vara, pentru aer curat, relaxare si drumetii, nu sunt de lepadat. Traficul a fost inchis in micul centru pentru cateva ore seara, prilej pentru o scurta plimbare si cascat gura la magazinele, restaurantele foarte, foarte frumoase. Din nou, totul lemn de un design minunat. Lumina intr-o doza perfecta, cat sa atraga si totusi sa nu agreseze privirea. Niciun zgomot, nicio muzica la terase au baruri, semn ca nimeni nu are voie sa invadeze spatiul comun cu propria alegere de muzica. Toata atmosfera este foarte linistita, desi sunt destui oameni. Am gasit un restaurant- pizzeria, ascuns intr-o hruba. Daca de afara nu se intrezarea nimic, inauntru era destula lume si frumos amenajat. Am mancat mult mai ieftin decat la Cortina si mai bun. Am continuat apoi drumul, dupa innoptare, prin serpentine si paduri pana la cazare, undeva pe un deal, printre multe vite de vie.

Ziua 5: am inceput dimineata minunat cu gazdele noastre, cu o casa minunata, cu mult lemn( lemn original, care continea chiar si nodurile si gaurile din el), in mijlocul unor nesfarsite vii. Omul ne-a spus ca el recolta singur strugurii, dar ii vindea si apoi avea vin din strugurii lui. Ne-a dat drept cadou o sticla de Prosecco, cu propria lui eticheta. Casa de piatra cu insertii de lemn a fost o minunatie. As fi vrut sa iau si eu din tehnicile astea acasa, sa arat ca se poate foarte bine si fara odiosul termopan, fara gresie si inox.

Am haladuit iar prin munti, vedeta zilei fiind lacul Carezza, din pacate partial secat, ca si multe alte rauri si lacuri din zona in vara asta. Totusi, isi pastra pe o buna bucata albastrul turcoaz iar sutele de turisti nu pareau sa fie prea deranjati de asta.

In Dolomiti sunt o multi oameni veniti care pentru aer curat, care pentru drumetii, incalcati cu bocancii clasici greoi, cu sosete groase, cu bete de trekking, samd. Toata lumea este decenta, nici vorba de balamuc( desi este aglomeratie, parcarile sunt destul de bine delimitate, zgomotul minim iar oamenii relaxati).

Am fost impresionat de calitatea soselelor, si nu doar pe autostrazi. Cele mai ascunse sosele, umblate sau neumblate, sunt asfaltate parca ieri, au parapet de protectie, bastoane reflectorizante iar tunelurile lor nu le vom face noi nici in 100 de ani de acum incolo. Zeci si sute de tuneluri, chiar si de kilometri buni lungime prin munte, tuneluri de protective fata de pietrele care cad pe versanti sunt omniprezente. Desi m-am abatut chiar pe drumuri minuscule, de o singura banda, nu am intalnit drumuri “comunale”neasfaltate.

Organizarea pare aproape nemteasca. In afara de Cortina d’ Ampezzo, unde m-am chinuit sa gasesc parcare si am sfarsit prin a arunca masina dezordonat la o margine de drumeag, in rest am gasit parcari, indicatoare, totul pus la punct. La Lacul Carezza parcarea amenajata a costat 2eur/ora(cam ca peste tot) si am vazut un tunel pietonal pana la lac, pentru a nu stanjeni circulatia pe sosea. De asemenea, traseele montane sunt bine amenajate si semnalizate iar oamenii merg pe ele in numar mare. Hartile traseelor arata zeci si zeci de trasee, telecabine si partii de schi peste tot.

Dolomitii sunt foarte frumosi, au inaltimi uriase, de peste 2500-3000m iar oamenii, fiind august, erau in numar foarte mare in vacanta.

A urmat Bolzano, capitala regiunii Tirolul de Sud( Trento Alto Adige), cu influente clare germane si cu germana pe toate panourile ca a doua(Sau prima ) limba. Daca si Tinutul Secuiesc ar ajunge la fel si oamenii s-ar opri din aberatiile lor, bine ar fi.

Am continuat drumul de seara spre cazare, cautand un castel care era doar o ruina pe un deal dar ne-am ales cu niste peisaje superbe de nesfarsite vii pe versanti intinsi de munti. Nu numai vii, dar si livezi de meri, cultivati frumos, stiintific, organizat, pe culoare drepte. Niste mere mari, frumoase, perfecte, ionatan si golden.

Ziua 6: Am continuat ultima zi cu amicii mei prin Nordul Italiei catre Lacul Como. Una din cele mai frumoase experiente de vara asta a fost fortul Montecchio. Fortul a fost construit, cam la fel ca si centura Bucurestiului, inainte de primul razboi Mondial, ingloband noutati ale tehnicii militare ale timpului.

              Din fericire pentru vizitatori, fortul nu a luat parte la luptele din niciun razboi Mondial si este azi intact. Am asteptat aproape o ora sa se formeze un grup de vizitatori si m-am bucurat sa aflu o ghida foarte bine documentata. Ne-a aratat fosta cazarma, tunelul subteran intre ea si fortul propriu-zis, chestii ingenioase si foarte moderne pe vremea aia precum aprovizionarea cu apa in caz de asediu sau comunicarea cu exteriorul. Pereti, ca si forturile noastre, sunt extrem de grosi, solizi. Exista si o curte interioara pentru exercitii sau mici jocuri.

              Piesa de rezistenta insa o constituiau 4 tunuri aflate in stare perfecta de functionare, cu mecanismele unse. Ghida ne-a povestit si aratat unde tineau proiectilele, cum le protejau de umezeala sau de pericolul de a exploda de la vreo scanteie buclucasa si cum erau apoi transportate prin niste jgheaburi in ciment pana in apropierea tunurilor intrucat volumul si numarul lor ar fi facut dificila si riscanta manevrarea lor.

              In sfarsit, am vazut mecanismul de incarcare si de tragere al tunurilor. Bateriile de tragere erau operate de cativa oameni care acolo sus sufereau teribil de caldura infernala. Mai mult decat atat, urmau sa fie inlocuiti la fiecare vreo 20 minute pentru ca zgomotul tragerii ii facea aproape sa surzeasca. Turelele si tevile erau intacte si am putut sa ma catar pe acoperisul fortului si sa ma plimb printre ele.

              Bineinteles, nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc cu regret la Centura Bucurestiului, la cum ar putea arata mare parte din forturi si baterii restaurate. Mi-am adus aminte ca si la noi am vazut bateria circulara, eventual cu suportul de otel pe care culisa tunul. Din pacate tunurile, ca aproape orice metalic, la noi a disparut demult si totul este moloz, gunoi, spart, riscant, ruinat.

              Am coborat apoi pe malul estic al lacului Como pana la Varenna. Am vizitat un castel in ruina la altitudine, cu vedere panoramica asupra lacului si un mic canion cu pereti drepti, prin care apa cobora vijelios pana la lac.

              Pe seara am luat un vaporas pana vizavi, la si mai celebrul Bellagio. Dupa ce ne-am fatait pe faleza, prin orasel in sus si in jos, Cosmin a facut ordine prin buzunare si dupa 2 minute si-a dat seama ca…aruncase si biletele de intoarcere ale vaporasului. Am inceput cu el o cautare febrila prin cosul de gunoi, pe care l-am intors pe toate partile, am invatat sa manevrez usor sacul si am luat la puricat toate mizeriile puturoase. In van! Ba mai mult, jenat, am simtit nevoia sa ma explic unor trecatori curiosi, cum ca facem aceasta bizara operatiune pentru ca suntem neatenti, nu din alte motive. Cand abandonasem orice speranta si aveam de ales intre a ne milogi de vaporas sa ne ia inapoi si a sta luxury noaptea la Bellagio, gandul bun ne-a indrumat sa cercetam amanuntit si cosul de gunoi alaturat unde am gasit buclucasa chitanta.

              Ziua 7: A doua zi am revazut Como, am dat o raita prin minunatul Bergamo(care, nota bene, nu trebuie ratat chiar daca majoritatea au auzit de oras doar de la Atalanta sau de la aeroportul care deserveste mai degraba Milano) si am dus amicii la aeroport. Seara m-am dus la Verona, in asteptarea meciului din seara urmatoare. Cu regret mi-am dat seama ca pe drum as fi putut vedea si un meci din serie B, la Brescia. Am cutreierat insa Verona, un minunat oras medieval Italian, celebru in primul rand pentru Romeo si Julieta. Eu nu le-am dat mare importanta mai ales ca in curtea cu balconul este mereu coada. Stradutele, palatele, bisericile sunt insa absolut minunate, la fel ca si mancarea italieneasca.

              Am dormit intr-o parcare mare, gratis si destul de aproape de centru. A doua zi am luat-o iar la pas prin Piazza delle Erbe, Piata dei Signori, Piazza Bra. Am gasit usor amfiteatrul in care in verile de seara sunt spectacole de Opera. Dupa cele de vara trecuta insa, nu l-am mai onorat si pe asta cu o vizita. Orasul, casele multicolore, zidaria si caramizile specific italiene m-au bucurat insa teribil. Caldura m-a impiedicat insa sa am un ritm bun si, ca de obicei, m-am prelins pe sub cladiri si umbrele, m-am ascuns la umbra catedralelor, am baut multa apa.

              Ziua 8: In a doua seara am fost la meci. Foarte aproape am reintrat dupa 26 de ani pe Stadio Bentegodi. De atunci Verona a retrogradat si a promovat iar, a jucat la ei Mutu, iar acum par a avea din nou un sezon prost. A u fost vreo 15.-20.000 oameni, probabil destui pentru un meci in august, cand lumea e in vacante. Napoli a condus de 2 ori si tot de atatea ori au revenit gazdele. De la 2-2 insa, cu Osimhen val vartej, cu noua senzatie georgiana si alti cativa, napoletanii au luat avant tocmai pana la 5-2. In tribune veronezii nu au moravuri departe de cele romanesti: ploua cu semne obscene, cu “filllo din puta”, “Napoli vaffanculo”si alte de astea. Totusi, scorul nu poate fi contestat iar giallo-blu si-au luat rapid talpasita.

               Ziua 9: Asa am facut si eu a doua zi dis de dimineata. Am incarcat masina cu oameni tocmai pentru Lyon. 3 oameni de la Verona+ inca unul de la Milano pentru cea mai suculenta cursa a verii. Daca in general am cam suferit pe blabla la capitolul asta, Verona- Lyon a adus o palarie de bani pe 600km si multe povesti frumoase. La Milano era sa-mi ratez pasagerul: la intrarea in parcarea Mc Donalds m-a intampinat deja un om, care mi-a confirmat ca e de pe blabla si si-a aruncat bagajul in portbagajul deja plin. Imediat ce m-am intors cu shake-ul, o fata din parcare mi-a zis ca si ea e soferita si ca…din greseala facusem schimb de pasageri😊 Am remediat insa totul si am pornit la a traversa Alpii, prilej de alte minunat peisaje si de un tunel extrem de lung, de vreo 20km, intre Franta si Italia, la Frejus si de…scump(48 eur traversarea one way).

              Prilej de asemenea de muzici misto, de povestit cu pasagerii si de a fi controlat cu suspiciune de jandarmii francezi, care au gasit in masina vreo 4 nationalitati diferite. O pasagera mi-a recomandat o aplicatie misto, park4night, destinata rulotistilor care cauta loc de a campa pentru seara. Am folosit-o si eu, atat pentru a gasi locuri bune de innoptat, cat si pentru a gasi locuri de parcare gratis in orase si orasele.

              Ziua 10: am ajuns destul de obosit la Lyon iar seara mi-am inchipuit ca voi gasi in oras ceva branza fondue. Cautarea mi-a fost in van si picioarele au fost cele care au avut de suferit. M-am plimbat prin centru, cam la fel ca anul trecut, si m-am ratacit la intoarcerea la masina cu metroul😊

              Ziua 11: Ce sa fac, ce sa fac? M-am tot codit, am tot studiat incotro sa merg. As fi vrut spre vest, spre Aquitania, poate in sud spre Pirinei sau chiar spre vest, pana la ocean. Cum imi luasem bilet a doua zi la meci si nici musterii de blabla nu aveam, m-am decis sa nu ma duc pe distante mari, scump si mult prea rapid pentru a ma bucura pe indelete si m-am luat dupa papilele gustative pentru  a reveni la Annecy.

              Am regasit Annecy dupa un an la fel de frumos pe cat il simtisem anul precedent. De data asta am avut timp sa ma plimb pe malul lacului, pe o peluza imensa, plina cu oameni care se jucau fotbal, cu bumeranguri, cu baloane si cate si mai cate. Vremea a fost frumoasa iar lumea aglomera din belsug tot tapsanul verde. Bineinteles, nu am putut sa nu mananc iar delicioasa branza fondue.

              Folosind park4night, mai ales ca zona fiind superba si scumpa nu as fi gasit nimic de cazare si rezonabil, mi s-a recomandat o parcare pe o terasa etajata a dealului de langa lac, chiar in fata unei biserici impunatoare. Spre uimirea mea, seara, cand deja era intuneric si am ajuns sus, in parcare, acolo erau vreo 20 de campere in liniste, gata de somn. Pasamite, parcarea putea fi folosita in mod liber pentru asa ceva, cu singura conditie ca in ziua de liturghie, ea sa se elibereze pentru ca oamenii sa poata veni la biserica, fara sa fie obstructionati si agasati de ele. Pana una-alta, camperele erau parcate si pe rampa de acces circulara catre intrarea monumentala in biserica, dar totusi parcarea era atat de mare incat n-am avut probleme sa gasesc loc.

              Mi-am luat bilet la meciul lui Lyon cu Troyes si pe drumul de intoarcere catre Lyon am trecut prin cateva mici orasele foarte pitoresti, candva foste mici sate medievale. Mici magazinase sau mici restaurante fac deliciul unor asemenea mici comune. M-am invartit pe stradute, mi-am bagat nasul in magazine cu mezeluri sau textile de-ale casei inainte sa imi pun coada pe spinare. Am mers cu masina pe dealuri impadurite pe unde nu calca niciun om si nu se simtea vreo urma a umanitatii. Doar padurea si soseaua. Am si filmat de pe bordul masinii vreo 2 filmulete foarte frumoase.

              Am gasit o cazare la o pensiune pe niste coclauri de astea, o pensiune rurala, tinuta de o familie care chiar avea cateva animale si se ocupa cu munca campului. Ca sa fie totul si mai interesant, in aceeasi seara au stat acolo si un cuplu de francezi si doi ciclisti( un englez si un francez) care, fara sa se cunoasca, bateau drumurile alea neumblate. Am avut o seara foarte frumoasa de povesti cu ei. Biciclistul francez mi-a facut o scurta poveste explicativa a branzeturilor frantuzesti: cum fiecare regiune sau chiar orasel are branza lui traditionala iar Camembertul este branza universala pentru toata lumea.

              A doua zi am plecat catre Lyon pentru meci. Am lasat masina intr-o parcare, la o raspantie, intr-o suburbie locala, unde am si dormit mai tarziu si am apucat-o pe jos, dus-intors, catre stadion. N-a fost o idee prea buna sa merg prin niste pustietati cativa km, dar pana la urma totul a fost in regula. Lyon a batut 4-1, am vazut multe goluri si toata lumea fericita, chiar daca echipa nu mai castiga campionate la rand, ca acum 15 ani, si nu mai poate tine pasul cu banii Parisului.

              Ce sa fac, ce sa fac in continuare? Mi-as fi dorit sa merg in continuare spre vest, prin Franta, chiar catre Ocean. Dar era cam cald pentru asta iar benzina cam scumpa, in conditiile in care nu aveam musterii la blabla. Am cautat meciuri de fotbal in jur, daca tot a fost august si campionatele incepute. Cum am sucit-o, cum am invartit-o, mi-am cumparat bilet in ziua urmatoare la Stuttgart.

Daca tot am decis sa nu mai merg spre vest, in ideea ca peste 2 ani, in 2024, EGC va fi la Toulouse si voi reveni in zona, am zis ca ma pot abate linistit spre nord. Am avut si un musteriu pentru o buna bucata la blabla, au mai fost si 2 care au donat bani fara sa mearga. Ceea ce n-am prevazut prea bine a fost ca Stuttgart a fost la 600km distanta si asta s-a dovedit a fi o problema: am plecat la 5 dimineata, am luat pasagerul din Besancon parca si da-i inainte! Am trecut pe unde mai fusesem inainte cu un an si am zis ca am destul timp sa ajung, cu tot cu marja de eroare. Mi-am dat insa seama ca nici anul asta nu aveam Umweltzone si as fi riscat sa ajung la Stuttgart si sa iau vreo amenda. M-am tot foit pe drum cautand solutii si am ales sa las masina nu mai stiu unde, intr-un oras la vreo 100km de Stuttgart, in gara. N-am avut bani sa platesc parcarea decat pentru cateva ore, nu pentru toata ziua, asa ca am stat cu putine emotii pana la intoarcere. Dar fiind sambata, nu a verificat nimeni masina din parcarea din gara. Deja nu mai stateam chiar asa bine cu timpul asa ca a trebuit sa iau o combinatie de trenuri, din care unul, din Karlsuhe, insusi Intercity de mare viteza. Asa am ajuns sa merg cu 250kmh pana la Stuttgart.

In gara din Stuttgart mi-am facut socotelile ca as putea merge pe jos. Calculand insa timpul, am realizat ca nu ar fi indeajuns. Noroc ca spontan m-am combinat cu cativa fani ai lui Freiburg si am luat un taxi sub forma de van pana la stadion. La stadion, puhoi de oameni. Am avansat, am stat la coada si cand am ajuns la turnicheti…eroare! Nu mi se citea codul de bare de pe bilet. M-am lamentat, am incercat sa dialoghez cu stewardul dar, bineinteles, nimic. Am mai incercat o data, am incercat sa ma fofilez, dar nu aveam cum sa trec de turnichet. M-am dus la HelpDesk si fata de acolo mi-a aratat ca…luasem bilet pentru un alt meci, care urma sa fie in septembrie!  Lol! E de ras, bineinteles daca acolo, pe loc, dupa ce alergasem 600km, luasem Intercity si taxi, cu 20minute inainte de meci, nu as fi aflat ca biletul nu e valabil. M-am foit, m-am invartit in timp ce toata lumea a intrat pe stadion si in jur totul s-a pustiit. Spre bucuria mea, am gasit un cuplu de oameni mai in varsta care nu mai puteau intra la meci si isi vindeau biletele din peluza. Am incercat chiar sa negociez dar, cum deja aveam concurenta, mi-a fost frica ca le va da altcuiva, asa ca am luat un bilet, putin cu inima stransa gandind ca puteam sa fiu tras pe sfoara daca codul de bare nu functiona. Din fericire n-am avut probleme si am intrat la meci chiar imediat dupa ce incepuse.

Freiburg era in mare forma in sezonul ala, a fost echipa mai buna si a batut cu 1-0. Stadionul era in reconstructie, astfel incat publicul nu avea acces la o tribuna(cel putin).  In sezonul urmator insa Stuttgart a ajuns una din surprizele campionatului. M-am intors pe jos la gara, un drum cam lung, dar am fost bucuros ca am putut sa vad meciul dupa atatea peripetii. M-am intors cu trenul la masina lasata in oraselul ala si am gasit-o fara probleme. Ba mai mult, am pus pe viagogo biletul cu care ramasesem in brate nefolosit pentru meciul cu Mainz si, cu o pierdere minima, mi-am recuperat banii si pe el.

Am urmat apoi asa-zisa Romantikstrasse, un drum care uneste imaginar niste orasele  pitoresti din sudul Germaniei. Toate sunt foste orasele medievale bine pastrate si intrate in circuitul asta turistic. Cel mai celebru dintre ele e Rothenburg ob der Tauber: o frumusete de orasel cu strazi pietruite, cu magazine cu lucruri care de care mai frumoase, cu ziduri medievale bine pastrate. La fel de frumoase au fost Feuchtwangen sau Dinkelsbuhl. Am bantuit o zi torida prin Augbsburg unde am patit un lucru foarte dureros: luand micul dejun la o masuta, o albina a fost tentata de ceva preparat cu sos pe care il mancam si a vrut si ea sa se infrupte. N-am sesizat ca albina deja se apucase de treaba iar cand am muscat, am simtit o durere ingrozitoare in buza. Albina ma intepase si vreo 10minute m-a durut ingrozitor. Toata ziua am avut buza anesteziata dar din fericire, n-a fost nimic mai grav.

Am coborat mai departe spre Schongau pentru a merge pe o alta sosea minunata, care traverseaza sudul Bavariei de la Vest la est, de-a lungul frontierei si Alpilor. In zona am vrut sa vad castelul Neuschweinstein dar cum planificarea n-a fost tocmai buna, nu m-am documentat din timp sa aflu ca pentru vizitarea lui este necesar sa cumperi bilet din timp, cu ora programata. Asa ca numai m-am fatait in zona, m-am dus pana la intrarea in castel si am facut o scurta drumetie prin padure.

Mi-am continuat drumul la adapostul temperaturilor rezonabile din apropierea Alpilor prin tot felul de orasele bavareze minunate, din acelea cu totem la intrare pictat cu lucruri caracteristice fiecaruia. Bavaria este minunata, aerul curat, apele limpezi si totul verde in jur. Odata la 10 ani in micul Oberammergau este o traditie din Evul mediu sa se joace o piesa de opera care reconstituie Patimile lui Hristos. Opera este jucata periodic toata vara in acel an iar evenimentul asta atrage oameni de pretutindeni, biletele fiind in general foarte cautate si chiar epuizate. Traditia are origini in Evul Mediu atunci cand, oamenii scapand dintr-o belea( nu mai stiu daca invazie sau boala), au promis lui Dumnezeu ca vor juca spectacolul periodic, in semn de multumire. Cum anul ala ar fi picat in perioada pandemiei, vara de spectacole s-a amanat pana in 2022. M-am nimerit sa trec pe acolo intr-o zi cu spectacol si am intrebat intr-o doara de bilete. Bineinteles ca nu mai erau dar oamenii de la casierie mi-au zis ca mai au cateva invitatii ramase libere si imi pot da una dar ar fi frumos sa fac o donatie. AM donat o suma mica si am vazut spectacolul, ce e drept, foarte frumos.

Am dat o raita sa vad atat Garmisch, cat si Partenkirchen. Foarte frumoase ambele dar caldura si-a spus cuvantul, chiar daca eram in Alpi si mai mai sa ma doboare. Am luat un cuplu de autostopisti gratis si i-am dus spre vest, pana la Salzburg. La Salzburg ma opresc mereu si se pare ca e un fel de baza de lansare de operatiuni in fiecare vara. Nu mi-a displacut nici acum, mai ales ca am stat la acelasi hostel bun, cu parcare.

Ca sa nu mai am aceeasi ruta, spre Viena, am ales ca de la Salzburg sa merg spre Sud- est, pe langa Spittal an der Drau si Villach catre Klagenfurt, capitala Carinthiei. La Klagenfurt am “lovit”iar un meci cu multe goluri, Austria Klagenfurt- Austria Viena3-3. M-am plimbat vreo 2 zile prin jur, o adevarata zona a lacurilor, a campingurilor si a naturii. Am descoperit niste campinguri minunate: mari, cu locuri de parcare si de cort individuale pentru masini, campere, corturi, cu toate facilitatile: restaurante, toalete curate, punct medical, terenuri de sport, samd. si, bineinteles, cu lacuri pe care mici si mari se bucurau de diverse sporturi nautice.

Partea de sud a Germaniei si Austria nu a fost devastata chiar in totalitate de razboi astfel incat orasele pastreaza destule case intacte, pietele centrale si tot farmecul lor baroc central-european. Tot un astfel de oras am gasit si la Graz, capitala Styriei.

Spre casa m-am oprit intr-o mica statiune pe malul vestic al Balatonului unde am facut o adevarata pseudo-descoperire: cartofii prajiti dulci. Am crezut ca e un preparat tipic unguresc, dar mai apoi am aflat ca exista si acasa. CE e drept, ungurii ii folosesc in mod uzual. Am trecut pe langa un castel care parea frumos, la Szigliget, dar eram obosit in ziua aia ca sa mai opresc. Am trecut lacul cu bacul si am dormit pe malul estic.

La intoarcere m-am  oprit la prietenul meu din Arad si…cam asta a fost povestea verii 2022. A fost una mai modesta ca 2021 si mai prost organizata. Am pierdut multa vreme pentru ca nu m-am documentat din timp si nu mi-am facut un plan asupra a ce sa fac.

Italia 2022-partea II

Mi-am dorit mult sa vad Pompeii, un apogeu al arheologiei, al vietii private de acum 2000 de ani. Cum asta ar fi fost imposibil din Roma intr-o zi, planul a fost sa adaug o descindere in Napoli. Cum un sfat bun poate salva mult timp si oboseala, am plecat urechea la ce mi-a zis Serban si bine mi-a fost: am dat uriasul Pompeii pe Herculaneum. Pompeii era imens, mai putin bine conservat si, chiar daca as fi stat o zi, m-ar fi rupt. Herculaneum a fost perfect pentru vreo 4-5 ore si destul de bine conservat cat sa imi fac o parere si sa vad de aproape multe lucruri minunate. La fel ca si Pompeii, Herculaneum a fost un oras, mult mai mic, ce a fost acoperit de lava Vezuviului. Nivelul actual al orasului Ercolano este cumva la nivelul acoperisurilor orasului antic astfel incat cel din urma este ca intr-o mica groapa si il pot vedea de jur imprejur panoramic. Chiar si cele 5 ore mi-au fost indeajuns si am plecat extenuat, asa ca nu imi pot imagina ce ar fi fost la Pompeii. Recunosc ca am tras putin cu urechea la ghizii din oras.

Herculaneum pastreaza aproape intacte casele si interioarele lor, strazile, arhitectura originala. Am vazut nenumarate minunatii de ingeniozitate mai mica si mai mare a vechilor romani: usi glisante, strazi care cu canale de scurgere a apei, mari lespezi de piatra la intersectia drumurilor, magazinase pentru locuitori, case mai simple sau mai opulente, desene si fresce in situ. Multe fresce si sculpturi au fost duse la Muzeul de Arheologie din Napoli, el insusi o minunatie.

Oraselul se afla chiar in buza marii, astfel incat la venirea prapadului oamenii s-au bulucit in zadar in magaziile din port incercand sa fuga pe mare. La inceputurile sapaturilor au fost descoperite pe cheiuri barci si oameni calcinati, cu bani si podoabe asupra lor, lucruri cat mai de pret pe care au incercat sa le salveze in graba. Nu au reusit si, spre mirarea arheologilor, descoperirea scheletelor a tot continuat pana au ajuns la un numar foarte mare.

Cladirile oraselului sunt aproape perfect conservate si chiar in interior cenusa vulcanica a pastrat pe alocuri picturi pe zid sau chiar bucati de lemn. Ca si la Roma, am ramas cu adevarat masca intelegand cat de ingeniosi erau oamenii aia, ce cunostinte formidabile de mecanica, de fizica, de mecanica fluidelor aveau. Si nu este vorba doar de eficienta si rezistenta a constructiilor, ci si de estetica lor. Constructiile,strazile lor ar fi fost si astazi un etalon de rezistenta, de estetica, de eficienta. Este uimitor cum oamenii s-au apucat sa se bata ca chiorii, sa distruga orasele, apeductele, strazile iar lumea sa ramana in bezna pentru inca 1800 de ani. Vreo 1800 de ani au trecut pana ca omenirea, recuperand putin din cunostintele si spiritul vechilor romani, sa ajunga la un nivel cel putin egal cu cel din Antichitate. Chiar si astazi unele din ideile lor de arhitectura, mecanica, estetica raman la baza constructiilor moderne.

Baza centrala pentru aceasta a doua sectiune a fost Napoli, pe care l-am privit dintotdeauna cu prejudecata unui oras mizer, a maieurilor pe sarma spanzurand deasupra strazilor, a infractionalitatii si a saraciei. Niciodata nu mi-am dorit cu adevarat sa il vad, pentru ca stiam de acasa atmosfera asta si nu imi place sa „stau cu ochii pe butelie”pentru ca am tot facut asta atatia ani in Romania. Ei bine, orasul a confirmat, dar a si infirmat, ambele intr-un sens bun, prejudecatile de acasa. Chiar si pentru standardul nostru din Est, socul initial este mare. Nu este vorba atat de hoardele de oameni de culoare care vand toate nimicurile in Piata Garibaldi din fata garii, cu care esti obisnuit din Paris, ci de asa-zisa mizerie omniprezenta: gunoaiele zac pe strada, tot felul de obiecte iar la colturi mormanele zac neridicate. Cred ca serviciul de salubritate al orasului, daca exista, nu face fata unui asemenea volum de gunoaie. Totul pare un Orient mai europenizat iar la inceput senzatia de insecuritate a persistat. Totusi, dupa 1-2 zile mi-am dat seama ca nimic nu este periculos, ca astia sunt oamenii, ca ei sunt prietenosi si nu este nicio problema sa mergi nici macar noaptea pe stradutele stramte si intortocheate.

Traficul este cu adevarat haotic si se pare ca este pe un podium neoficial in materia asta. Nu exista prioritate iar indicatoarele sunt cam degeaba. Totusi, culmea, spre deosebire de Roma unde pietonul nu traverseaza nicicand strada inaintea vreunei masini in mers, la Napoli am avut impresia ca odata ce te angajezi in traversare, masina iti da prioritate.

Am stat intr-un hostel destul de central, dar deloc luxos, cu oameni amabili la receptie, exact pe una din acele stradute inguste si cu cladiri inalte de 5 etaje din Evul Mediu. Te intrebi cum de urca oamenii zilnic 4-5 etaje fara lift si cum le-au facut inca de acum 5-600 de ani. Faptul ca sunt inguste face, probabil, ca vara sa fie foarte racoroase si placute, cu atat mai mult cu cat sunt pavate cu pietre uriase. Pe stradute merg fara probleme, ba chiar in viteza, scutere, mopede, masini, camionete conduse de copii, fete, oameni, batrani. De cele mai multe ori trebuie sa fii atent la auzul unui motor in spate si sa te feresti. Oamenii sunt insa obisnuiti iar viata nu pare deloc urata pentru ei, in ciuda saraciei pe care o percepem din strada. Ei isi urca inca cumparaturile si obiectele cu un harzob de care au atasata o galeata catre etajele superioare iar la parter, deschizand usa sau geamul, poti vedea direct in vreun micut dormitor. Sau in vreo asa-zisa camera de zi, cu o masa in mijloc la care se strang sa ia masa in familie sau sa joace carti.

Am batut de cateva ori Neapole din zona din care stateam, invecinata cu antica Via dei Tribunali, pe jos, pe Toledo, pana spre mare. Lume multa, circari, lucrusoare ieftine de vanzare, cateva Biserici baroce formidabile si, cireasa de pe tort, Cartierul Spaniol. Nu e foarte intins, dar e chintesenta a tot ce e Napoli, cum spuneam mai sus. Basca mici carciumioare, nu chiar ieftine.

Tot plimbandu-ma prin locuri ascunse, printre gunoaie si chiloti, cu putina reticenta, recunosc, am primit de la un nene in maieu de la etaj o recomandare despre ceva in legatura cu Maradona. Tot orbecaind printre stradute am gasit un adevarat altar dedicat lui Diego, care e religie in oras. Tricourile cu el sunt mult mai multe si probabil ca se vand multa mai bine decat cele moderne si contemporane cu Osimhen, Insigne, Hamsik, Mertens si Koulibaly. Pe jos erau fulare de la multe echipe, pe pereti portrete si picturi murale, numere 10,totul despre SSC Napoli si despre Maradona. Este incredibil cum un om mic a reusit sa faca fericit pana la extaz un oras mare, altfel aparent pauper. Amintirea lui este vie, de parca duminica ar avea meci pe San Paolo. Maradona este pretutindeni in oras: pe ziduri, in tricourile vandute, pe magneti de frigider, pe ziduri.

Nu am vizitat multe lucruri indoor in Napoli. Am intrat in vreo 2 biserici la fel de mari si de impresionante ca si cele din Roma, cu statui si picturi de sta mata-n coada. Recunosc ca folosesc bisericile si pentru odihna picioarelor peste zi, si pentru reculegerea capului si sufletului.

In afara de asta, singura mare atractie napoletana a fost Muzeul Arheologic. El cuprinde o varietate de artefacte minunate nu doar din Pompei si Herculaneum, dar si din toate celelalte orasele mai mici acoperite de lava Vezuviului in 79, si chiar Colectia Farnese de la Baile lui Caracalla din Roma. Exponatele minunate sunt atat de concentrate, atat de bine conservate si de calitate, incat mi-as dori sa revin curand. De fapt am si revenit a doua zi pentru ca ratasem obscenul Cabinet Secret, de care mi-ar fi parut tare rau. Totusi, dupa ce l-am vazut, pot spune ca nu e chiar atat de fantastic, cu atat mai mult cu cate are destul de putine exponate.

Am ajuns pana la mare, am tras cu ochiul la micile plimbari oferite de barcute. Nu am avut timp de Capri si ar fi fost si putin scump, asa ca am preferat sa aloc inca o zi pentru Coasta Amalfi. Am trecut pe langa Castel dell’ Ovo, prin Piata- Nu stiu care, uriasa si nu am gasit niste cartiere mai selecte si vile cochete din zona nordica. Via Toledo, furnicareala si Cartierul Spaniol, precum si ala in care am stat, au facut toti banii si au reprezentat chintesenta Neapolelui.

Un timp special l-am rezervat Coastei Amalfi. Bine gandita, pentru ca vara mi-ar fi imposibil sa trec pe acolo, prin calduri insuportabile, am suferit totusi putin organizatoric. Din vina mea, bineinteles. Eu m-am culcat cam tarziu si m-am trezit cam tarziu in unele zile, pierzand ore pretioase. Am facut doua drumuri pe coasta, din sensuri opuse. Prima zi am fost cu trenul pana la Sorrento si de acolo cu bus-ul pana la Vietri sul Mare, de unde m-am intors cu trenul. A doua cu trenul pana la Vietri sul Mare, pe coasta pana la Ravello si inapoi.

Am inceput cu Sorrento si am descoperit un orasel minunat, cu vile specific sudic-mediteraneene, vegetatie si flori minunate, de fapt o mica statiune destul de eleganta spre vestul micii peninsule. Cum spuneam, am fost insa cam pe fuga, desi oraselul ar fi meritat cu siguranta cel putin o zi de luat la pas pe indelete si de admirat indelung peisajele de pe faleza.

Am trecut dealul cu autobuzul, prilej de a se strecura printre pini, maslini, portocali, lamai, samd pana la Positano. Ca o fi fost in afara sezonului, ca o fi fost aglomeratia caselor sau ca s-o vedea mult mai frumos de pe mare, Positano nu m-a impresionat. Am coborat alerg pana jos de tot, am intrat in Biserica, am aruncat nenumarate ocheade catre satuc si mare, dar, cum standardul era deja ridicat, am fugit repede catre bus.

Urmatorul orasel a fost Amalfi, cel care da si numele intregii riviere. La fel de celebru si putin mai interesant. Am intrat in orasel si am vazut tot felul de lucrusoare facute din lamai: bomboane, prajituri si celebrul limoncello. Nu am stat prea mult si poate asta e cauza usoarei dezamagiri.

Coasta insa, peisajele, marea, soseaua care serpuieste uneori periculos de-a lungul ei, sunt formidabile. Probabil ca vara, cand albastrul marii este deschis, spre turcoaz, arata si mai frumos. Am trecut prin Minori si Maiori la limita asfintitului si cu regretul ca nu m-am miscat mai repede dimineata, pana la Vietri sul Mare de unde am luat trenul inapoi.

In alta zi am parcurs o parte din traseu in sens invers. Am plecat mult prea lenes din Napoli, gresind calculul timpului. Am orbecait prin Salerno dupa autobuz si inca vreo ora jumatate in Vietri pana sa reusesc, in sfarsit, sa iau bilet corect de la chioscuri si sa il prind pe cel spre est. Nu am apucat decat sa vad ce mi se recomandase, anume Ravello, care e cu adevarat cel mai frumos satuc de pe Coasta Amalfi. Situat la inaltime, pe niste dealuri, retras putin de la litoral, priveste de la o intaltime frumusica asupra marii din fata. Si priveste cu adevarat minunat. Privelistile de sus sunt incredibile, mai ales din Vila Rufolo. Noroc ca de jos si-a facut mila busul sa ma duca, ba chiar gratis, pana sus, in sat. Din pacate am ajuns tarziu si m-am grabit ca un turist japonez sa prind toate unghiurile, toate peisajele din Vila catre mare. Un litoral si peisaje mai frumoase e greu sa gasesti la mare iar cei care au imaginat si proiectat Vila aveau cu siguranta cel mai bun gust care poate exista. Din pacate, din cauza intunericului, am ajuns la cealalta capodopera, Vila Cimbrone, chiar in prag de asfintit, tocmai cand se inchisese. Am reusit sa gasesc combinatia de autobuze inapoi pana la Vietri sul Mare si de acolo trenul, blamandu-ma pentru a fi irosit cea mai mare parte din zi si a fi ajuns la Ravello cand mai ramasesera doar vreo 2 ore de soare.

Per total Ravello, Muzeul de Arheologie si Napoli au fost niste surprize neasteptat de placute iar la Herculaneum ma asteptam sa ma captiveze,.

Roma, Neapole, Amalfi- dec2021- I

Am ales Italia dintr-un calcul rational: multi zic ca Roma ar fi, intr-adevar, caput mundi iar Italia chintesenta artei si Europei. Motivul esential este ca n-as fi putut vedea zona aia vara: temperaturile ridicate m-ar fi omorat in zona, e clar, intr-o zona a Italiei deosebit de calduroasa.

Am descins deci la Roma intr-o primavara continua de 13-15 grade extrem de placute. O singura zi a plouat si n-am avut nevoie cumva de fes sau de haine groase. Spre deosebire de gerul care m-a cuprins inca de la aterizare la intors.

Despre Roma am ramas cu mixed feelings. Partea misto, cea mai misto, este cea despre ce au putut face aia acum 2000 de ani. Inca din prima zi am apucat-o abrupt spre Colosseum. Ca un novice, m-am intepat dand 75 eur pe un tur ghidat al lui+ dealul Palatin dar barem a meritat. Ghida a fost foarte misto, ne-a povestit multe lucruri interesante, out of the box si sunt sigur ca altfel n-as fi inteles multe din cele vazute. Am avut norocul unui tur aproape privat pentru ca mai vorbea doar pentru o familie de vreo 4 americani.

Am cascat gura minute bune, din toate pozitiile la constructia masiva, care sta destul de bine in picioare dupa aproape 2000 de ani. Ar fi stat in picioare aproape integral daca oamenii insisi nu s-ar fi aprovizionat putin cate putin din ea cu materiale de constructie. Ca, deh, si italienii se inrudesc cu romanii, doar ca par nitel mai spalati.

Se pare ca potentatii si mai ales imparatii trebuiau sa le dea oamenilor paine( un minim al nivelului de trai) si circ( divertisment, care era obligatoriu, altfel sufereai o drastica scadere de imagine, de popularitate si, probabil, chiar erai dat jos in cele mai urate moduri). Asa ca fiecare, ajuns sus, trebuia sa vina cu ceva nou, ceva care sa impresioneze, sa bucure poporul roman. Ghida ne-a spus ca nimic in Roma n-a fost vreodata facut pentru binele public. Puternicii zilei construiau pentru a impresiona, epata si pentru a incerca sa-si creeze o amintire vesnica. De aceea constructiile aveau trei caracteristici: se construia mare/impresionant, rapid si durabil. Totusi, cu toate cele de mai sus, tot ce se facea, se facea extrem de bine, durabil si frumos. Basca impresionant: atat de impresionant incat si azi sta mata in coada de ce puteau face atat dpv. estetic cat si eficient ingineresc, inovativ.

Revenind la Colosseum, el a fost demarat de Vespasian si terminat de Titus tocmai pentru a oferi cetatenilor orasului o distractie cum nu se mai vazuse pana atunci. Lupte cu sclavi sau alti oameni, vanatori regizate sau nu de animale, curse de care sau intreceri atletice erau la ordinea zilei, dar un spectacol atat de grandios de pus in scena precum cel din Colosseum nu se mai vazuse. De altfel initial ovalul din interior a fost proiectat pentru a putea sustine si….mini-lupte navale. Se pare ca au si fost organizate vreo 3. Este incredibil cum reuseau sa aduca apa prin conducte, sa o stocheze si sa creeze inauntru un mini-lac pe care dadeau drumul unor ambarcatiuni care urmau sa se lupte intre ele. Totusi, dupa ce lupte navale s-au organizat de vreo 3 ori, au ajuns la concluzia ca pot face chestii mult mai spectaculoase.

Pe „teren” ziua incepea cu vanatoare de animale si continua dupa pranz cu cel mai asteptat spectacol: luptele de gladiatori. Pentru luptele de animale au imaginat trape prin care schimbau decorurile la suprafata si chiar aruncau in lupta brusc animale, spre deliciul spectatorilor( Colosseumul putea gazdui intre 50 si 80.000 de oameni, cam cat un mare stadion modern). Era un spectacol formidabil, care aduna toate categoriile de cetateni romani, pentru care accesul era gratis sau cel mult foarte ieftin. Sigur, locurile in arena erau conform statutului social al fiecaruia, pe cateva etaje, dar ideea era ca toata lumea avea acces. Tot ca in stadioanele moderne, se vindeau diverse lucrusoare, incepand cu racoritoare.

Dupa masa urma showul cel mare: luptele de gladiatori. Existau vreo 5 categorii de gladiatori, fiecare antrenati specific si echipati diferit, complementar, pentru ca fiecare sa aiba avantaje si dezavantaje. Daca la inceput gladiatorii fusesera recrutati din sclavi si prizonieri de razboi, pe masura ce industria showului a avansat, si-au dat seama ca entertainmentul ar fi si mai mare daca gladiatorii ar fi bine antrenati, bine hraniti. S-a ajuns astfel ca ei sa ajunga un fel de staruri ale zilelor noastre. CEi mai buni, cei care faceau cel mai mult spectacol, erau foarte indragiti de public, aveau fani, primeau favoruri, puteau fi chiar crutati de moarte daca ajungeau in pericolul asta pe scena sau chiar…se prostituau.

Pentru a ajunge la un nivel ridicat al gladiatorilor, au aparut scolile de gladiatori, care aveau patroni. Acestia cumparau sclavi sau cautau oameni special pentru lucrul asta. Ii antrenau 3 ani si apoi ii „inchiriau”imparatului sau altor oameni cu dare de mana care organizau jocurile. Nu mereu luptele erau pe viata si pe moarte, asta depizand de contractul care se semna cu proprietarul scolii de gladiatori. Organizatorul( de obicei imparatul)in mod normal ii inchiria pentru lupte fara ca ei sa moara in urma lor. Daca totusi voia ca spectacolul sa fie total, atunci platea o suma mult mai mare iar lupta se dadea pe viata si pe moarte. Uneori insa era intrebat publicul daca cel aflat pe buza prapastiei trebuie sa traiasca sau sa fie ucis. Publicul putea decide asta in functie de capitalul de simpatie al celui in cauza( daca ala daduse lupte spectaculoase, era un bun luptator, ucisese animale fioroase, etc.), avea sanse bune sa scape.

Constructia in sine era deosebit de spectaculoasa: pe vreo 3-4 nivele de inaltime, in total cam cat un bloc de 7 etaje, ea avea scari de acces, coridoare, culoare, pentru ca oamenii din diverse categorii sociale sa nu se intalneasca. In culise, adica in subsol, trudea o armata de oameni, prin praf, caldura insuportabila si mirosuri, pentru a aduce la indeplinire mereu decorurile de sus, de pe „scena”.

Imparatul avea, desigur, loja lui, cu cea mai buna vedere iar intrarile, iesirile oamenilor si animalelor din scena, erau minutios ordonate.

Am avut mai apoi putin timp pentru Dealul Palatin. Amanunte frumoase, explicatii mereu gata.

Inca de la inceput am luat-o metodic cu Forumurile( Traian, Augustus, Cezar si nu mai stiu care). Partea cea mai misto e reconstituirea formei originale, a iti imagina cum aratau, cat de spectaculoase erau, ce ditai statuie si ornamentele aveau. Pentru o imagine completa, mai ales ca aveau legatura si cu noi, am vizitat si Muzeul Capitolin si Traian’s Market. Ultima mi-a parut cea mai interesanta: o cladire „incastrata”in deal cu functiune, pare-se, administrativa, de a gazdui birocratia celor care lucrau in Forul lui Traian. Etajele s-au pastrat incredibil de bine, iar din forul de alaturi s-au recuperat doar fragmentar pe ici pe colo lucrusoare.

Roma este un muzeu arheologic in aer liber, cu ziduri, apeducte, ruine la tot pasul. Unele chiar excelent conservate, spre renumele alora care le-au construit.

Am vazut Panteonul, la care cu greu imi explic si in ziua de azi cum reuseste sa stea ditamai Domul in picioare fara niciun mortar. O cladire de 2000 de ani pastrata integral, inca in uz. Norocul ei, spre deosebire de alte surate a constat in faptul ca a avut continuu diverse functiuni si nu s-a gandit nimeni sa se foloseasca de materialele ei de constructie.

Am vazut Circo Massimo, un fel de hipodrom cu o lungime uriasa, de cateva sute de metri. Ca si celelalte, reconstituirea lui arata incredibil: putea primi zeci de mii de oameni in tribune iar cursele hipo trebuie sa fi fost un spectacol formidabil.

Poate cele mai impresionanta, dupa Colosseum, au fost Baile lui Caracalla. Baile sunt un complex, un spa al zilelor noastre, de inaltime considerabila, vreo 30 m. Probabil ca ar rivaliza cu usurinta cu orice spa modern: aveau incinte uriase pentru garderoba, exercitii fizice, bai calde, bai reci si un bazin de 50m, toate incredibil de frumoase, ornate cu statui si mozaicuri. Am cascat gura o dupa masa intreaga recreand cu ochii mintii spatiile si atmosfera. Un urias hipocaust mentinea temperatura ridicata in camera cu aburi multumita unor camere si coridoare subterane, prin care erau aduse cantitati uriase de lemne si era mentinut focul continuu de o gramada de oameni care lucrau la asta. Se pare ca baile erau deschise oricui iar pretul nu era deloc unul scump. Pasamite, imparatul trebuia sa isi multumeasca supusii, sa le ofere niste desfatari misto, pentru a justifica investiitiile si razboaiele, precum si a se mandri cu succesele.

Intr-o zona in afara Centrului am plecat sa vad Catacombele. Cum romanii nu isi ingropau mortii in oras, au construit adevarate orasele subterane, labirinturi in care au ingropat sute de mii de oameni.Sunt mai multe Catacombe si am intrat sa le vad pe cele mai cunoscute, numite dupa Sf. Calixt. Turul, neaparat ghidat, nu a durat decat vreo 30min, timp in care am coborat vreo doua niveluri sub pamant, am vazut cum erau „stivuite”nisele si am observat ca niciuna nu mai era intreaga, fiind jefuite de-a lungul timpului. In catacomba respectiva fusesera ingropati cativa papi care, la un moment dat, la initiativa Bisericii Catolice, au fost relocati. La un moment dat, desi sute de ani la rand fusesera loc de ingropaciune si apoi de pelerinaj, catacombele s-au cam umplut, treptat si-au pierdut din relevanta si, pentru aproape 1000 de ani au fost si uitate.

Nu am mai intrat in Catacomba Sf. Sebastian dar in biserica de alaturi am dat de una din acele sculpturi in fata carora ramai minute in sir: Salvator Mundi, ultima sculptura a lui Bernini: o opera desavarsita, fina, care patrunde prin toti porii.

Mai departe, in singura zi ploioasa, am trecut mai departe cu curaj spre o bucata din Via Appia. Atat de bine pastrat e drumul incat e inca public, se poate merge pe el si am vazut chiar vreo 2 masini care il traversau. In continuare sunt si alte bucati din drum pe care se poate merge cu pasul sau bicicleta. Din cate am inteles, accesul cu masina este cam restrictionat. Tot in apropiere am mai cascat gura la un mausoleu circular, in care fusese mormantul unei anume Cecilia, o persoana de vaza, precum si Villa lui Maxentius, un adevarat domeniu compus dintr-o vila si un hipodrom urias. Cum ploua si deja m-am murat, nu am facut decat sa raman masca in capatul pistei hipodromului si apoi am sters-o repejor. In zona mai erau Fosele Ardeatine, la care am ajuns spontan dar mi s-a terminat bateria telefonului, asa ca am ramas „mort”, fara certificat COVID, fara posibilitate de a pune bani pe card, etc. Am sters-o repede la hostel sa ma incalzesc si sa incalzesc hainele in ziua aia, ca seara urma sa ma duc la meci.

Cum antichitatile se gasesc la tot pasul, am mai cascat gura la mici temple, la Boca verita si la alte ziduri si zidulete.

Alt mare capitol care m-a incantat a fost Biserica. Am vazut Sf. Ioan din Lateran, si cum prima impresie conteaza, am ramas direct „strivit”de maretia ei, de statuile imense si putin imi imaginam ca Baroul si Renasterea vor fi temele principale ale bisericilor si ale Romei in general. La fel de mare, la fel de impresionanta am gasit-o pe Santa Maria Maggiore. Este o maretie si o frumusete care te fac sa te simti mic, sa iti dai seama ca exista ceva mai presus de noi,ceva mult mai mare, mai important si pe care nu poti sa-l cuprinzi cu mintea, dupa cum esti un insifigniant ca dimensiune si estetica fata de Bisericile alea.

Am dat o raita pe la Biserica Sf. Petru in Lanturi pentru a vedea o sculptura renumita a lui Michelangelo, anume pe Moise, care tine Tablele ce stau gata sa ii alunece pe sub antebrat. Stai minute in sir uitandu-te la asa ceva ba incercand sa iti insusesti ce vezi, fiecare gest, fiecare muschi sau mimica care au fost atat de atent si perfect sculptate incat ai crede ca e o fiinta reala impietrita in fata ta. Doar dimensiunile larger than life iti aduc aminte ca nu e decat un bloc de piatra. Apoi te gandesti cum o fi facut omul ala lucrul asta? CE imaginatie a avut, cum a reusit sa faca practic asa ceva? Apoi te uiti la cate un lucru in parte: ba la expresia fetei, ba la un muschi, cu totul secundar dar care este admirabil descris, ca si cum ar fi chiar real, ba te dai iar mai in spate sa iti insusesti cumva, sa te patrunda tabloul general.

Am mai intrat inca in cateva Biserici care mi-au iesit in cale la intamplare. Barocul, Renasterea, toate celelalte stiluri care se amesteca eclectic mi-au facut o formidabila impresie. Parca acolo, multumita lucrurilor alora, maretiei Bisericilor, sculpturilor, simti ca exista cu adevarat ceva mai presus de om. Toate impodobite cu sculpturi si picturi minunate, care de la un moment dat in colo iti devin ordinare si, din fericire, incepi sa te integrezi cumva in peisaj. Totul bogat decorat, o cantitate covarsitoare pentru cineva neobisnuit de podoabe si marmura. Ai putea sta ore si zile la rand cu gura cascata pana mintea si sufletul se acomodeaza si „patrund”asa ceva.

Recunosc ca ocazional folosesc bisericile atat pentru reculegere cat si pentru odihna, in timpul unor zile cand picioarele au mult de furca. 20minute pe bancuta inseamna niste lucruri frmoase de vazut, odihna si refacere si meditatie in sus.

Last but not least, am ajuns de cateva ori la Vatican. Prima oara am fost pentru Catedrala Sf. Paul: o biserica uriasa ar fi putin spus. Din nou, dimensiunea, statuile, pictura, monumentele fac o impresie fantastica, fara comparatie asupra oricui. Baldachinul imens din fata altarului, scaunul Sf. Petru, mormintele din cripta ale Papilor plus Catedrala in sine mi-au luat mai bine de 2 ore. M-am dus, m-am intors, am vrut sa revad, sa ma obisnuiesc, sa ma integrez cumva in peisajul vast. Dar totusi, chiar si dupa ce ai mult timp la discretie, parca inca tot nu ti-ai obisnuit mintea, ochiul si sufletul ca asa ceva poate exista cu adevarat.

A doua oara am fost duminica pentru a-l vedea pe Papa Francisc la Angelus, un fel de predica de vreo 20 minute pe care o tine in Piata San Pietro. Ma asteptam la ceva mai multa lume, dar totusi mii de oameni cu steaguri ale tarilor lor( multi din America de Sud) au asteptat ca el sa apara la un balcon undeva in lateralul pietei. Papa are un imens capital de simpatie, pe langa autoritatea lui de cap al Bisericii Catolice. Pe langa blajinul Papa Francisc de o mare afectiune se bucura inca Papa Ioan Paul II, ale carui fotografii si divese obiecte de merchandising sunt aproape mai multe decat ale primului. Cam la fel cum sta situatia in Napoli cu Maradona fata de actualii fotbalisti ai echipei.

A treia oara am fost sa vad Muzeul Vaticanului. Am cumparat bilete cu aproape 2 saptamani in avans si asta pentru ca in jurul Revelionului era sold out.

Road trip 2021- epilog alandala

Dupa Plitvice am ajuns la Zagreb unde, spontan, am gasit o amica din Braila cu care am povestit putin seara. Zagrebul dezvaluie, la fel, mostenirea lui austriaca, combinat cu o arhitectura dalmata: nici prea prea, nici…

Am tinut cu tot dinadinsul sa vad Vukovarul, locul unui teribil macel in razboiul din anii 90. Azi Vukovarul e un orasel linistit si semi-parasit, cam cum sunt cele din Baraganul romanesc. Putine lucruri sunt facute pentru a aduce aminte de ce s-a intamplat atunci. Am vazut un mic muzeu cu tehnica militara si cateva sali din fostele cazarme. Mai impresionante erau unele cladiri, lasate intentionat in starea de ruina in care erau imediat dupa razboi.

Am vrut sa vad Nis, despre care auzisem numai lucruri frumoase. Am ajuns in oras dar, pentru ca netul ar fi fost mult prea scump in Serbia, nu l-am activat si astfel m-am invartit 45min prin oras, fara sa gasesc unde e centrul sau ce ar fi meritat vazut. Asta e hazliu si rusinos in acelasi timp asa ca Nisul va ramane pentru data viitoare.

In concluzie, luna de vagabondat prin Europa a fost aproape exact cum am planuit, incadrat in timp exact, in buget asisderea si in mare am si vazut ce am imaginat. Putine traznai neplanificate am patit si nu de mare amploare( bateria inlocuita in Cehia, ratat iesirea de pe autostrada la Karlsruhe si mers degeaba 30km dus intors, ratacit prin Besancon si Bourg pentru vreo ora, 10 EUR platiti degeaba pentru niste tuneluri in Marsilia, mic ocol la granita sloveno-croata, ratat Nis). Pana acum nu mi-a venit nicio amenda, semn ca Waze si-a facut bine treaba si am condus destul de atent.

In general am fost insa destul de atent( pana acolo unde m-am mai relaxat dupa intrarea intr-o tara noua). M-am obisnuit intr-atat cu condusul cu 50kmh in localitate, incat la revenirea acasa mi s-a parut un haos si agresiv sa mergi cu 70kmh in localitate. Tot la revenire, am regasit putin defazat agresivitatea, graba, viteza si toate metehnele romanesti din condus. In localitati in Germania erau f. des tulumbe de masurat viteza legala, chiar si in cele mai mici sate. In Franta aveau un sistem de masurare a vitezei medii intre doua puncte, mai ales pe autostrada. Nu am avut treaba cu politia in afara micii patanii de la Linz, de unde am scapat nevinovat. M-am invatat sa conduc linistit, relaxat, cu respect fata de ailalti din trafic, lucru care a devenit iar anacronic cand m-am intors. Am vazut ca civilizatia nu sta uneori in reguli ci in societate, in oameni, in ansamblu, atunci cand exista reguli nescrise de a lasa sa intre in rand pe unul din dreapta( ceva normal, ce nu merita multumit din faruri).

Am invatat ca in Franta nu e nimic, chiar nimic, deschis duminica si am fost gata-gata sa mor de foame. Basca alimentarea self service in benzinarii, lucru care mi-a dat mari emotii si mi-a blocat Revolutul.

Tot in mare am fost destul de multumit si am vazut niste parametri pe care sa ii iau in considerare datile viitoare. Ritmul de mers a fost unul bun, cu un echilibru intre condus si zabovit. Probabil Italia a fost pe fuga si obositoare dar asa fusese planul. Drumul de intoarcere trebuia si el facut si poti ajusta sa tai de ici ca sa pui dincolo. Am avut posibilitatea de a ma si odihni de la condus dar, pentru a imi trece in palmares intregul traseu, am ales sa conduc eu integral, ceea ce nu mi-a displacut. M-am documentat bine si n-am ratat plata vinietelor, a parcarilor, a taxelor. Waze m-a informat despre Umweltzone din Munchen sau Karlsruhe si am scutit amenzi pretioase.

Am mers de colo colo, am vazut locuri minunate sau chiar senzationale. Am intalnit oameni faini, cum ar fi Adina si Pisi la Marsilia, am stat vreo 8 seri la couchsurfing, ceea ce a scutit niste banuti si am avut posibilitatea sa povestesc cu personaje foarte faine din orasele pe unde am ajuns. Am luat oameni la blabla din cei mai diversi si cu ei am avut great times. Am mers in total 7500 km in vreo 32 de zile prin 12 tari.

Fiecare zi a fost minunata dar, totusi, coronita o iau, in ordine cronologica: Cesky Krumlov, Salzkammergut, Parcul castelului Nymphaenburg, Castelul Hohenzollern, Provence, Coasta de azur la Cassis, Vila Ephrussi de Rotschild, Annecy, Col d Iseran si Plitvice.

Am avut in Meri pentru jumatate de traseu, de la Lyon, o companie placuta si compatibila ca ritm si interese.

Am dormit vreo 9 nopti la gazde la cs, 6 la hostels, 3 la amicii nostri la Marsilia, alte destule la airbnb si 4 in luxosul Opel Meriva. Am dormit in pat, in masina, pe jos, pat supraetajat intr-un fost garaj, cu iepuri si pisici in camera, in camera de camin, cu oameni la hostels, cu gazde sau amici sau chiar am avut camera mea.

M-am intalnit la Pardubice cu amicii de la GO, la Munchen cu Cornel Haiduc dupa mai bine de 20 de ani, la Marsilia cu noii amici pisi si Adina, la Zagreb cu Cristina dupa alti vreo 8, toti spontan.

In Germania si Franta am vazut cum Dacia are un enorm succes, la egalitate chiar cu WV sau Renault. Uite, un lucru romanesc(partial) facut bun, de care ar trebui sa profitam si sa il ducem mai departe. Se pare ca are o calitate rezonabila pentru un pret mic.

Am ales un traseu in Europa centrala pentru a evita pe cat posibil soarele si caldura( le-am regasit pe Coasta de Azur si in Italia). Am trait zile de vara ideale, cu temperaturi de 25-28 de grade, cu soare bland sau ascuns printre nori. Am ajuns fara sa stiu la 2800 m altitudine, printre zapezi si creste inalte si am coborat imediat, a doua zi, in caduri toride de peste 40 de grade in Lombardia si Veneto.

Am vrut sa vad Elvetia, dar a fost cu neputinta din cauza scumpetei, mai ales singur. Asa ca traseul practic a ocolit la capat Elvetia prin nord, intorcandu-ma prin sud. Totusi, mi-am facut putina dambla cu Zurichul. Data viitoare…

M-am bucurat de lucrurile admirabil facute si organizarea f. buna in Germania, de vinurile si branzeturile frantuzesti, de jovialitatea italienilor. Am respectat in mare traseul propus si am avut timp si pentru a ma abate, pentru a face lucruri pe loc sau a conduce de colo-colo. Am dormit destul de bine si am mancat asisderea. Am descoperit, tot la capitolul coronita, fondue in Franta si ma mir ca un fan branza nu a auzit pana vara asta de el. Imaginasem un buget de vreo 10 eur/mic dejun si 15-20 eur pe o masa de dupa masa+ alte ciuguleli seara dar, cel putin pentru masa de dupa masa, a fost imposibil sa ma incadrez in buget la restaurante prin Germania si Franta. Am mancat deci si de prin supermarkets, am mancat si destule fructe.

A fost mai mult o stare de spirit naturala de a fi pe drum, starea mea normala atunci cand nu sunt acasa, lucru temporar si provizoriu.

Am vazut si meciuri de fotbal si am si respectat masurile anti-virus prin vaccinare si evitare de aglomeratii. Plecat cu prejudecati, am evitat, cel putin initial, si aglomeratiile de…frica atentatelor:) M-am furisat deci pe marginea bulevardelor, m-am uitat spre rusinea mea, suspicios la unii oameni.

Am baiguit rezonabil germana, am invatat si cate ceva in franceza, m-am amuzat de povetele waze-ului, i-am inganat si pe italienii apropiati de noi ca vorba.

Oamenii respectau masurile anticovid peste tot, fara sa protesteze, fara tembelisme, constienti ca impreuna sunt mai puternici si lucrurile de comun agreate si respectate ca societate in ansamblu le dau forta in lupta cu problemele din jur.

Omniprezenta, si asta merita un articol separat, e noua-veche tema a Europei, aceea a incluziunii, tolerantei fara de oricine de langa noi. Peste tot am vazut steaguri curcubeu, marile firme afiseaza astfel de steaguri sau chiar lozinci simpatice ca sunt bine primiti clientii indiferent de etnie, rasa, orientare sexuala, religie, samd. Pentru un est european cu capul in sac, chestiile astea sau doi baieti pupandu-se pe strada ar fi mindblowing. CU ocazia asta mi-am facut insa o injectie serioasa de normalitate, de toleranta, de civilizatie, de apropiere fata de cel de alaturi care sa fie ca un scut acasa.

Mi-am reamintit ca forta Europei sta in a fi construit o societate coerenta, o coeziune intre un ansamblu de lucruri general acceptate si care pazesc bunul mers al vietii si civilizatiei. Reguli care sunt totusi mereu chestionate, puse in discutie si chiar schimbate in timp, cand e cazul, asa cum face bine unui corp dinamic, si nu unuia rigid, autosuficient, autarhic. Am vazut o Europa cat se poate de normala si prospera, in ciuda propagandei ca s-ar fi terminat cu ea, ca e invadata de musulmani, magrebieni sau extraterestri. Am vazut catedrale in picioare si nu daramate, oameni care se bucura de viata si care au mare grija si de cum se poarta cu cel de langa ei. Nu am vazut niciun gest nelalocul lui, niciun grup sau persoana care sa atenteze la siguranta celui de alaturi sau sa-l deranjeze catusi de putin. Daca asta e normal in Germania, unde integrarea pare perfecta, la fel au stat lucrurile si in Franta sau Italia, cu toate prejudecatile mele de acasa. Nebunii, bezmeticii, extremistii, cu siguranta ca exista, dar marea majoritate se comporta excelent si au fost bine integrati in societate. Poate nu am vizitat cartiere deep Marsilia, dar nicaieri, nici macar in Franta, nu s-a intamplat sau nu am vazut ceva dubios, indiferent ce oameni am avut in fata.

Semnalul excelent e ca Europa traieste, Europa e in picioare si vie la fel cum o stiam si nu in vecinatatea vreunui colaps, asa cum se straduiesc sa ne invete tembeli manati dinspre Est. Europa e frumoasa, e multicolora, e civilizata, nu te poti pierde si poti oricand cere ajutorul cuiva. Europa e versiunea noastra mai buna, de la care avem ce invata si spre care ar trebui sa tindem si, pana acolo, unde nu ne pricepem sa facem ceva cu mana noastra, sa copiem ca maimuta. Europa e acasa.

Road trip 2021-VII

Am lasat in urma verdeata malurilor lacului, verdeata peluzelor, a padurilor, a ierbii din Annecy pentru ultimul pct. de interes din Franta: zona inalta muntoasa a Alpilor de la granita cu Elvetia. Am imaginat un traseu din multele statiuni celebre ale Alpilor francezi tinta centrala fiind Mont Blanc si Chamonix-ul.

Am ajuns la Chamonix dupa un drum minunat, printre versanti verzi, paduri si aer de munte. Celebra statiune montana era plina si vara, desi probabil ca iarna e sezonul in care schiorii si pasionatii de munte umplu cu adevarat zona. M-am invartit putin cu masina ca sa imi dau seama unde e miezul si unde ar trebui sa las masina. Pana la urma am luat-o la pas pe Strasse, plina atat cu turisti, cat mai ales cu muntomani care bateau traseele pe muntii din jur. Am gasit tot felul de magazine care de care mai misto, mai diferite. Departe de farmaciile, bancile si agentiile de pariuri de acasa, cele mai tentante erau cele care se ocupau cu branzeturi si articole de macelarie. Ei bine, mirosurile acestor magazine erau cu totul incredibile. Mai ales carnurile proaspete, un fel de jamon erau incredibile: o senzatie de proaspat, de apetisant incat ai fi ramas acolo multe ore. Si ai fi mancat, desigur. In plus, tot felul de alte dulceturi, bauturi, lucruri care mai de care.

Frumos ar fi fost sa apucam un traseu pe muntii din jur, atat de curati, atat de fresh air. Multi oameni aveau bocanci, bete de trekking si alte accesorii de astea. Am intors capul spre Mont Blanc pentru ca m-am dumirit mai greu in ce directie era. Am plecat din Chamonix pescuind o fata care habar nu avea nicio boaba de engleza si care, nu stiu de ce, mi-a dat calificativ satisfacator pe blabla.

Am plecat spre Italia pe un drum ce, ca de obicei, nu parea foarte lung. Cand nu ai insa autostrada si drumul e intortocheat si urca si coboara, timpul se dilata mult. Am ajuns in Italia foarte tarziu dupa un drum epuizant inceput dupa amiaza si fara sa fac opriri. Tot printr-un parc natural minunat: multe paduri, munti inalti pe de laturi, curatenie si sate si orasele destul de rare. Marea surpriza a zilei(de fapt a serii) e ca oarecum brusc, aproape de granita cu Italia, am trecut prin Col d Iseran, trecatoarea accesibila cu masina la cea mai mare altitudine din Alpi, aproape de Val d Isere, statiunea cunoscuta dupa concursurile de schi. Stiam ca e vorba de munti si ca trecem in Italia dar nu am citit nimic despre traseu. Brusc pe de laturi au inceput sa apara versanti destul de abrupti si inalti, munti acoperiti de zapada. Soseaua a inceput sa urce, ba chiar brusc si muntii am inceput sa ii privesc de sus. Am ajuns atat de sus incat s-a facut frig de-a binelea, aproape de zero. Sus de tot a aparut si un indicator si o cabana care spuneau ca am ajuns taman la 2770 m altitudine: mai inalt decat Negoiul nostru si decat Moldoveanu. Din pacate in varf am ajuns tocmai cand era gata-gata sa se intunece. Am apucat prea putin sa casc gura la muntii inzapeziti de peste tot in jur. Pentru ca se intuneca si eram pe acoperisul Europei, a trebuit sa o apuc repejor la vale, ca deja era intuneric. AM coborat pe o sosea ingusta dar destul de buna, cu frica ca voi cadea in prapastie. Nu s-a intamplat decat sa dau peste o turma de vaci care traversa strada manata de pastorii ei. M-a impacientat putin asteptarea dar, daca tot era intuneric, deja nu mai aveam ce face. A urmat un coboras destul de abrupt si inca unul la fel pana am intrat in Italia.

Am orbecait pana waze-ul m-a dus la cazarea gasita prin airbnb: doi batrani cu o casa foarte misto, chiar la drumul principal, de altfel.

Dimineata m-am trezit intr-un satuc in care toata lumea se stia cu toata lumea iar la un mic magazin din fata bisericii se intalnisera, pare-se toti, sa sporovaiasca despre toate ale lumii si despre ziua precedenta.

Multumita waze-ului am incercat sa evit autostrazile cu taxa si sa optimizez totusi traseul pana la cazarea urmatoare. In Italia nu prea am fixat nimic de vazut, pentru ca nici nu voiam sa mai urc la munte, nici sa cobor, din cauza lipsei de timp. De asemenea, vazusem Milano iar in Torino nu prea era timp si nici mare lucru de vazut(poate Giulgiul celebru si posibil fake). Am trecut totusi pe la Como care, din pacate, nu mai arata chiar asa frumos ca acum doi ani. Fusese o inundatie care adusese malul pana pe mal si oamenii tocmai se chinuiau sa readuca malurile la starea de dinainte. Nu am apucat decat sa mananc o pizza banala si sa ma invart putin prin oras. Seara am ajuns la o alta gazda airbnb: o olandeza maritata cu un italian, profesoara de engleza. Cel mai frumos lucru era insa ca cei doi kizi, de vreo 5 si 8 ani, stiau engleza excelent, pe langa italiana de baza, vorbita cu un accent impecabil. M-am invartit putin in jurul cozii pentru a gasi vila, dar oamenii au fost foarte amabili apoi.

In tranzit am oprit la Lacul Garda, pe care il puneam pe acelasi loc cu Como si Maggiore. Frumos, dar parca nu pe masura luxului si minunatiilor celorlalte doua, asta poate si din cauza aglomeratiei traficului de pe drum. Mai apoi am vazut ca principala statiune de pe malurile sale era Sirmione, cu un castel care apare des in poze distribuite pe fb, dar eu m-am indreptat spre Salo, cunoscuta mie dupa Republica omonima a lui Mussolini. Intr-adevar, in Salo erau placute care aminteau la tot pasul de institutiile statului care fusesera acolo in scurta existenta a Republicii. Am gasit un orasel destul de linistit la malul lacului, cu o promenada la fel de frumusica. Am tras un somn bunicel culcat pe malul lacului si o inghetata delicioasa, de-a casei. Am nimerit insa o perioada cu calduri uriase, devastatoare pentru mine si abia am fugit, m-am acoperit, m-am prelins pe sub ziduri. In ziua aia in sudul Italiei fusesera aproape 50 grade Celsius si nici in nord nu era cu mult mai bland, desi muntii erau aproape. A urmat o dupa amiaza aglomerata in trafic pana la Padova, la hostel.

Inainte de Padova am experimentat ceva deosebit dupa 25 de ani: am revenit in mica statiune Abano Terme, unde in 96 am fost la Campionatul European de GO. Am depistat statuia lui Columb din mijlocul statiunii, insa nu am mai gasit hotelul la care am stat si doar am ghicit pe cel mare, unde fusese atunci sala de joc. Abano Terme e un fel de Lacu Sarat : la fel de putini oameni, la fel de putine magazine si abia o pizzerie unde am putut manca ceva.

Fusesem acu 25 de ani si in Padova dar nu am retinut prea multe in afara de o piata enorma. Am regasit-o, cea circulara, cu nenumarate statui. Un adevarat chin sa o traversez in plin soare si caldura. M-am furisat pe de laturi, pe sub porticuri si am reusit sa trec spre Catedrala Sfantului Anton, care face orasul celebru. Sfantul Anton este unul din cei mai venerati ai catolicismului iar catedrala si orasul ii datoreaza interesul vizitatorilor. Am batut orasul vreme de vreo 2 zile, desi in prima seara eram cam doborat de caldura si soare. Stradute, pizza, paste, porticuri, cantareti ambulanti, inghetate, tot tacamul italienesc.

Am plecat din Padova la un drum foarte lung, pana la Plitvice, cu opriri in Rijeka si inca o statiune pe coasta dalmata. Am pescuit din Venetia doi americani( el era de origine armeana, parca) pe care sa ii duc pana la Rijeka. Am deviat si oprit putin pe malul marii dar din pacate nu am avut timp sa fac un mic ocol pe la orasul ala cu nume obscen unde era un amfiteatru roman foarte misto si mare. Cu americanii insa am pierdut timp suplimentar pentru ca nu i-a lasat sa intre decat printr-un anume punct de granita. Fiind in dubii daca trebuie sau nu vinieta, am intrat in Slovenia printr-un mic punct de frontiera dubios, prin padure si era sa iesim prin altul la fel. Acolo insa am aflat ca nu ii lasa sa treaca, asa ca am pierdut vreo 50 de km de ocol cu ei.

Am ajuns la Rijeka, fostul italienesc Fiume, pe l-am preferat pentru ca pe acolo cica imi emigrase stra bunica si ai ei acum mai bine de 100 de ani spre Romania. Un oras cu arhitectura austriaca sobra si grande dar care m-a intampinat cu aceeasi caldura insuportabila. M-am racorit insa binisor cu un tunel sapat in deal de italieni si nemti in timpul celui de-al doilea razboi mondial, ca adapost antiaerian.

Am apucat-o apoi spre sud si mai apoi sud-est, spre Plitvice. Am urmat pentru inca catava vreme malul marii, prilej sa vad insulele Adriaticii( era de fapt doar Krk, unde se ajungea traversand un pod recent construit): pareau foarte misto, fara prea multa agitatie omeneasca, cu fiorduri si alte forme de relief sculptate de mare. As fi vrut, daca aveam timp si daca n-ar fi fost asa cald, sa cobor pe coasta mai jos, spre minunatele Dubrovnik, Makarska sau Split, dar nu s-a putut. M-am abatut insa din soseaua principala intr-o statiune care parea mai mare si pe care am crezut-o mai de soi: Crkvenica. Proasta alegere: am gasit un fel de Eforie croat, cu nenici la varsta a doua sau a treia tolaniti prin parcuri cu iarba uscata, cu alimente pe cearsaf. Am mai vazut undeva peisajele astea! Nimic nu aducea a ce citisem despre litoralul croat. Ma rog, aduceau excursiile cu barcile din port si croata pe care o puteam citi mai greu. Am mancat la fel de banal si scumput ca la Eforie si am sters-o repejor din aglomeratie si caldura.

Pe seara am ajuns la Plitvice. Am stat la o pensiune de pe airbnb, cu o gazda fata foarte simpatica si vorbareata. Ne-a povestit despre familia ei, ne-a aratat casa bombardata si fara acoperis in poze din timpul razboiului si chiar ne-a aratat cu degetul unde, langa un pod, statea un tanc in poza. Am capatat ceva tarie de-a lor de baut si o conversatie cu niste unguri veniti tot pentru parc.

Road trip 2021 VI

Am lasat lucrurile la Marsilia, de unde le voi relua. Ca sa compensez trocul propus si, per total, ca sa multumesc gazdelor noastre, i-am dus de la Marsilia la Nisa. Ne-am uitat putin chiondoras pentru ca bietul pisi era inca speriat de bombe, voia sa ajunga cat mai repede la Nisa iar eu voiam sa nu pierd ziua doar pe drum si sa imi mai bucur ochiul cu ceva Coasta de Azur.

Cum pisi mi-a mancat anterior juma de zi, am luat problema in maini si am pogorat imediat dupa Marsilia in Parc du Calanques, un parc natural stancos, de coasta, langa mare. Calanques sunt de fapt niste fiorduri cu stanci si vegetatie specific mediteraneana. Am ajuns intr-o micuta, frumoasa si extrem de aglomerata statiune, Cassis. Dupa traditionala invarteala pe stradute, am plecat intr-o mini croaziera prin calanques. Eu trageam mereu la plimbare iar amicii mei la a o scurta. Din nefericire, viata cruda le-a dat dreptate: nu erau disponibile decat cele mai scurte croaziere. Chiar si asa, am vazut cate golfulete foarte misto. Spre uimirea mea, pe toate coastele si stancile golase si mai ales in micile golfuri era o droaie de lume catarata, facand plaja. Nu stiu cum ajunsesera tocmai acolo si singura mea presupunere a fost ca venisera pe jos din Cassis, pe o caldura torida si un soare arzator, pentru ca altfel probabil ca accesul cu masini era mai restrans in Parcul National.

In orice caz, multa lume la plaja, yachturi si barci cu zecile si o stare de beatitudine generala. Intr-adevar, era luna august in Franta, cand toata lumea e in vacanta si chiar parea ca tot globul pamantesc era in vacanta si petrecea.

Cea mai amuzanta parte a micii croaziere a fost avalansa de valuri care au spalat binisor puntea vasului. Ne-au udat pana la piele, mai ales ca ne protapisem in partea din fata, pentru a vedea cat mai bine ce se intampla. Cel mai amuzant a fost, bineinteles, tot pisi, care era teribil de jigarit si amarat de soarta cruda ce il pusese fata in fata cu valurile.

Am continuat drumul catre est prin vecina statiune, nu mai putin frumoasa Le Ciotat, prin care insa nu am mai apucat sa pierdem vremea pentru ca, usor-usor, ma presau musafirii. Am apucat insa niste peisaje minunate de pe stancile de sus, de deasupra marii turcoaz. Fac ce fac si se pare ca nu scap de marea turcoaz, de calduri infernale si de ticalosul galben de sus.

Dupa Le Ciotat, n-a mai fost chip sa opresc in vreun Cannes, Antibes sau Sophia Antipolis(misto nume asta). Ce e drept, distanta pana la Nisa era mai mare decat estimasem asa ca am ajuns abia seara. I-am lasat pe cei doi la hotelul lor din centrul orasului si n-a fost chip, pentru mine si Meri, sa gasesc vreo cazare in oras. Era, ce e drept, mijlocul lui august, luna vacantelor in toata Europa si in plus vineri seara, ceea ce facea dublu imposibila gasirea unei cazari rezonabile in oras. Cele mai ieftine camere duble plecau de pe la vreo 200 eur, ceea ce era de-a dreptul hazliu. Pentru ca dormitul conteaza mai putin dar Nisa cine stie cand si cum o mai vezi( oricum, varianta basic a baldachinului din masina era oricand la dispozitie), am plecat la plimbare urmand sa vedem noi cand ne intoarcem unde vom dormi.

Am purces deci la o plimbare de seara pe nu-stiu-ce strada centrala pana am ajuns aproape de mare, la o cladire misto, rosie, care se pare, daca nu ma inseala memoria, ca erau Galeriile Lafayette. Am ostoit foamea low cost, ca rudele sarace, mancand bine, totusi, la un restaurant indian dosit intr-o curte interioara. Am lasat la final bomboana de pe tort(si nu de pe coliva): pe inserat am ajuns pe Promenade des Anglais. Minunat proiectata, hoteluri si cladiri frumoase la dreapta si marea pe stanga. Lume pestrita si vreo 7km de mers, daca ar fi fost sa o parcurg pe toate. Se pare ca ar fi meritat de altfel, pentru ca la final era o parte misto a orasului si un punct de belvedere. Asa e cand mergi putin surd caine la vanatoare: ratezi si lucruri frumoase. Totusi, cei cativa kilometri pe faleza au meritat din plin mai ales ca, tot holbandu-ma la cladiri, am ajuns si la celebrul, mai ales pentru noi, Hotel Negresco.

Revenind, la intoarcere nu mai era chiar nicio sansa de vreun pat in oras. Am vazut niste hosteluri in zona care aveau paturi cu 30 eur/noapte, dar se dadusera, pesemne, de mult. Asa ca am ales varianta comoda de a dormi in luxosul baldachin din masina intr-o zona ultracentrala a Nisei.A fost o alegere buna si am ramas pe straduta unde parcasem masina pentru ca ar fi fost incomod sa merg prin alte cartiere cine stie pe unde si a doua zi sa risc sa nu am loc de parcare in centru.

A doua zi am facut si am desfacut putin planul. Dupa indemnurile unor prieteni am pus prima pe lista vila Ephrussi de Rotschild din apropierea Nisei. Bine am facut ca n-am mers pe jos pentru ca in scurt timp caldura a inceput sa arda. Am inceput cu o baie destul de banala intr-un golf prea putin interesant. Cu toate ca Villefranche sur mer parea sa fie o statiune frumoasa, nu prea am avut timp sa o descopar.

A urmat vila Ephrussi, una din adevaratele minuni ale verii asteia. O frumusete greu de descris in cuvinte. Construita de o fata din familia Rotschild, cu bani la discretie si bun gust care pe atunci era omniprezent la potentatii vremii, se afla in peninsula Saint Jean Cap Ferrat. La un moment dat, lumea buna a identificat frumusetea peninsulei si potentialul ei asa ca au inceput sa fie construite vile si mici domenii luxoase, mai ales in legatura cu Coasta de Azur si cu jocurile de noroc care infloreau in zona. Eprussi nu a stat prea mult pe ganduri si a cumparat teren pe un tapsan mai inalt de pamant proiectand o casa in forma de vapor care avea vedere la mare din trei directii. Camere insorite, catre mare, bun gust pretutindeni, belle epoque si gradini incredibile, pe vreo 9 sectiuni, fiecare cu specificul zonei din care erau aduse plantele. Chiar in fata vilei troneaza o fantana ale carei ape tasnesc pe ritmurile muzicii, la intervale regulate. Interiorul lasa pe oricine cu gura cascata si mai ales uimesc cateva obiecte de colectie, procurate pe bani multi la cererea ei( covoare ale lui Ludovic al XIV_lea si nu mai stiu ce). Excentrica proprietara s-a despartit la timp de sotul ei, care si-a tocat averea la jocuri de noroc si organiza diverse chestii simpatice, precum chiar nunta mult indragitului ei catel cu o alta catea: o nunta adevarata, cu zeci de invitati bipezi si patrupezi, totul pentru ca potaia sa isi declare iubirea pe veci pentru consoarta lui.

Am mai explorat nitel peninsula pana hat, in capat, unde am ajuns la mare, pentru a pleca apoi catre Monaco pe un drum de coasta care amintea perfect de zona Portilor de Fier. Abia acolo m-am dumirit ca nu stiu prea bine care e diferenta intre Monaco si Monte Carlo, if any. Monaco a fost insa singura mare dezamagire a verii. Nimic de bun gust din luxul pe care mi-l imaginam. Am descoperit un versant de deal intesat de blocuri mari, de vreo 10-15-20 etaje recent construite si care, la fel ca in China, nu pareau sa aiba vreo noima si nici nu parea ca micutul stat sa aiba vreun arhitect sef sau norme in materia asta. Se construia ca in China sau Rusia intensiv si mai aveau vreun sfert de deal pana sa ajunga sus, pana pe coama lui. Prin burta intregului deal serpuiesc strazi si autostrazi prin care m-am ratacit, chiar cand voiam sa ajung mai repede seara la stadion. Meri zicea ca, fata de Monaco in care fusese acum 20 de ani, nu mai recunostea nimic.

Am cautat si am gasit cu mare greutate sa gasim ceva misto printre matahalele de beton. Pe peninsula am gasit castelul Principelui si am facut o micuta plimbare printre stradutele inguste. Oceanariul se pare ca ar fi fost misto, dar nu am avut timp de el. Un alt must ar fi fost acul ala de par celebru din cursa de Formula 1. Nu sunt pasionat de asa ceva, asa ca nu m-a interesat. Fara sa fiu pasionat cu adevarat, ci doar for the show, am gasit zona Cazinourilor in care nu am ratat ocazia sa pierd 10 eur. I-am bagat mandru la pacanele si i-am pierdut in mai putin de 5minute, aproape fara sa ajung sa dau in rosie si neagra.

In rest blocuri si betoane, scumpete incredibila. Pana la urma m-am ales cu un meci de fotbal pe care l-am gasit spontan: Monaco- Nantes 1-1. Un meci nici prea prea, nici foarte foarte. Stadionul Louis al doilea nu incanta prin frumusete. Este de fapt o mare cladire, cu tot felul de alte sali in complex, o mare parcare la subsol iar deasupra stadionul. Cum spatiul este pretios, blocurile din jur sunt la cateva zeci de metri distanta. Cum in principat sunt primiti orice omuleti care au bani iar snobii si marlanii isi au locul lor, pe tabela de marcaj, imediat dupa anunturile de bun venit in franceza, apare si unul in rusa:( Gretos!

Am facut drum intors spre Nisa si cum situatia locativa se anunta identic cu seara precedenta, am gasit o alta cazare, de data asta mult mai luxoasa: tot in baldachin, intr-o parcare, chiar pe buza unui golf. Noaptea sclipeau luminile zecilor de yachturi, barci si vapoare de croaziera iar dimineata, whata morning with a view: direct marea albastra la picioare! Nimic mai luxos si mai liber decat atat.

Planul fusese sa ne intoarcem spre vest, trecand de Nisa, spre Cannes si Antibes. Asta ar fi insemnat insa cam mult timp pierdut in conditiile in care o a treia noapte de dormit in baldachin ar fi fost cam incomoda. Am luat decizia de a ne indrepta spre nord deja si a lasa alte bucati din Coasta de Azur si pentru alta data. Pentru a face pe plac si sexului celalalt, am oprit la Eze la celebra parfumerie Fragonard, unde ni s-a povestit procesul de productie al unora din cele mai misto parfumuri. Numai eu am plecat, neimpresionat, cu mana goala. Ne-am intors pe deasupra coastei pana in Nisa pentru a pescui doua fete pentru un drum spre nord, spre munti. In plus, am luat si o tanti care, bonus, m-a ghidat spre o benzinarie ieftina.

Drumul a fost mult mai lung decat ma asteptam si am ajuns la Annecy abia seara. Am trecut prin zone mai putin populate, parcuri nationale si zone pitoresti. Frantuzoaicele din spate s-au imprietenit la catarama si nu le-a tacut gura deloc. Cea batrana parea ca are un izvor nesecat de povesti de spus. La final, cand eram obosit si agasat de drum, ma tot povatuia, stiind drumul si cu greu i-am explicat, prin limbajul semnelor, ca singurul pe care il cred neconditionat, e Waze-ul. Am dus-o mai departe de Chambery-ul pana unde rezervase si, dintr-o neintelegere, nu mi-a suplimnetat pretul:) Nu e bai, pana la urma am avut o amintire placuta cu frantuzoaica mult prea vorbareata. Cum la Chambery nu am gasit cazare pe cs, nici pe home exchange si nici vreun hostel rezonabil, am continuat plimbarea spre Annecy, unde am avut cu atat mai putin sanse. Am gasit insa la vreo 20km de Annecy, chiar langa granita cu Elvetia, la mica distanta de Geneva. Am ajuns seara tarziu, dupa putin cutreierat prin Annecy si doar norocul a facut ca singurul om de pe strada la 11 noaptea sa fie un baiat care ne-a indicat un bloc mai retras de la strada in care era gazda noastra. Nu l-am fi identificat cu siguranta corect, dar am avut noroc ca el locuia chiar in acelasi bloc. Gazda a fost o negresa buna, buna de tot…la suflet. Peisaj minunat, cu paduri, verdeata, aer curat ca dupa ploaie si Elvetia la o aruncatura de bat.

Revenind la Annecy, seara parea un orasel medieval de poveste. Case minunate care imbinau lemnul cu piatra, restaurante si voie buna. Nu stiam ce sa luam la masa si am vazut doua feluri ciudate de branza. Acolo unde e branza, acolo sunt si eu! Unul consta in ceva branza speciala incalzita si aproape topita in care inmoi paine. Pare banal dar branza aia era una speciala si era un adevarat deliciu. Se numeste fondue si se pare ca ar trebui sa imi fie rusine ca abia la batranete am aflat de asa ceva. Al doilea fel este racleta, dupa modul in care este manuita ustensila: branza este harjaita cu o racleta de pe un suport semi-inclinat. Pe asta n-am mai apucat sa il degust. Oricum, din fondue, l-am luat pe primul, ala de baza, fara arome, ca oamenii saraci. Era 20 de eur, asa ca am considerat ca e rezonabil de shareuit. Ca intotdeauna cand mi-e foame, am adaugat si cartofi prajiti si salata, buni de altfel, dar mult prea mult cantitativ. La final am aflat ca cei 20 de eur erau de persoana asa ca nota de plata aproape s-a dublat:) Dar a meritat fiecare euro asa ca abia astept frigul ca sa caut fondue in Bucuresti!

A doua zi am revenit la Annecy, despre care stiam de la gazda mea comunista din Lyon ca e un loc pentru oameni cu dare de mana. Intr-adevar, orasul si lacul m-au lasat, iar, cu gura cascata. O peluza uriasa se intinde in fata lacului. Pe ea unii jucau fotbal, altii se lafaiau la un picnic. Pe malul lacului unii luau inghetata sau alte delicatese la cornet iar barcile asteptau musterii pentru plimbare pe lac. Faleza, promenada, peluza verde continuau pana departe dar nu am batut tot orasul, desi, cu siguranta, nu mi-ar fi displacut.

Road trip2021(V- Franta)

Din Karlsruhe am trecut la vecinii frantuji. De fapt in Alsacia, cea care arata inca nemteste, desi securea razboiului, ca intre doua natii intregi la cap din sec.21, a fost demult ingropata. Din ce mi-a zis gazda mea de la Karlsruhe, asta nu mai e demult vreun subiect de discutie si nici de revendicari. Nemtii se duc in Franta pentru diverse produse culinare si vinuri iar francezii vin uneori la cumparaturi in Germania.

Peste tot rulote si oameni in vacanta. Rulota e omniprezenta in Europa si, daca n-as sti ca costa multicel, as fi putut crede ca oamenii astia traiesc in mod uzual in ele.

La Strasbourg am ajuns usor si am parcat in curtea gazdei mele, nu inainte de a harjai putin, insesizabil masina. Dupa Phillippa de la Munchen, la Strasbourg am stat la Phillipe. Semana perfect cu Filippi(iata, alta asemanare), cel de la Bucuresti, asa ca l-am banuit ca ar fi doctor. Nu era, era IT-ist. Dar aceeasi mimica, acelasi facut pe niznaiul si superba engleza cu accent frantuzesc, care nu poate sa nu-ti starneasca zambete pe furis. Atat de poznas si asemanator cu Filippi era, incat i-am dat vreo 25 de ani(ma rog, banuiam eu ca nu e ceva in regula sa stea in ditai casa la varsta aia). Am aflat ca de fapt avea varsta mea, avusese un ditai minunat par valvoi, avea nevasta si doi plozi. Toti plecati in vacanta in Italia.

Am avut camera mea in marea casa a lui Philippe, care mi-a si pregatit mic-dejunuri delicioase. Am pus la bataie borcanul de Nutella din Germania si am mancat delicios in mica gradina din spatele casei. Phillipe e pasionat in buna masura de sah, dar a auzit si de go si il cunoaste pe Antoine Fenech, care e profesor de matematica in oras.

Strasbourg e un oras mare, care pastreaza zone cu arhitectura tipic alsaciana de origine germana, primul oras al carui centru a fost inclus integral pe lista UNESCO. Case cu nelipsitele grinzi de lemn care imbina peretii, turisti si aglomeratie fac deliciul zonei Petite France. Catedrala nu are cum sa nu fie centrul si principalul punct de atractie. Am avut noroc sa intru tocmai inaintea unei perioade de pauza. Orasul este insa si unul al diversitatii, pe toate criteriile. Ca o (alta) Venetie a nordului, care se respecta, canalele au facut parte din dezvoltarea orasului medieval, ajutand comertului si transporturilor.

O alta emblema a originilor germane sunt florile, omniprezente la toate etajele si in toate colturile.

La Strasbourg am dat si peste o cersetoare de-a noastra, neaosa. Nu m-am putut stapani, ticalos, sa trag cu urechea la conversatia ei cu un alt compatriot cersetor, care se mandrea ca tocmai ce biruise cancerul. Totusi, cand am ramas singuri, am salutat-o in romana, doar ca sa mi se planga ca e concurenta mare pe post si pe loc si e terorizata de un alt coleg de breasla, care vrea sa ii cedeze locul. Deh, de romani nu scapi oriunde.

In drumul catre institutiile europene(nimic impresionant, niste blocuri de sticla langa care am gasit si o…Dacie cu numar de Prahova, probabil a reprezentantului nostru), am dat peste o demonstratie tipic frantuzeasca: galagioasa, cu fluiere, lozinci, scandari, taraboi amuzant. Cum francezii pot protesta de la orice si s-au nascut in greva, am fost curios sa vad de ce sunt nemultumiti. Intr-un numar de vreo 1000-2000, erau nemultumiti de restrictiile generate de virus. Manifestatia avea insa loc oarecum adiacent centrului, unde multimile de oameni isi vedeau linistite de ale vietii asa ca am putut sa imi dau seama ca sunt o minoritate, oarecum izolata.

Dupa cele 2 zile de Strasbourg, am inceput coborarea spre sud cu Colmarul: un orasel mai mic, dar cu nelipsitele grinzi diagonale, cu case ca de turta dulce si mici canale medievale pe unde odata circulau barci. M-am invartit vreo 2 ore prin oras, am platit iar, cativa eur la parcare si am continuat ziua cea lunga catre Lyon. Bunul gust, florile, caramida, micile terase sau restaurante sunt peste tot.

Pana acolo n-am ratat Belfortul, un orasel care mi-a adus aminte de un nastrusnic amic de acum mai bine de 10 ani. Ca si in rest, francezii se mandresc anacronic cu fortul din oras, care a rezistat eroic ceva vreme nemtilor in razboiul de la 1870. Nicio vorbulita inspre despre infrangerea umilitoare din razboi:) Fortul arata, intr-adevar, impresionant. Caramida bruta, ziduri groase si lungi. Din pacate nu am apucat sa il vizitez pe indelete pentru ca era tarziu. Am apucat insa sa vad de aproape Leul, simbol al rezistentei eroice sculptat de acelasi Bartholdi, originar din Colmar, care a sculptat si Statuia Libertatii.

Ziua a fost cam lunga si obositoare dar pe drum am dat pe undeva prin vestul Frantei, de o zona foarte frumoasa, traversata de raul Doubs. Raul era regularizat si pe el navigau mici vase. Zona nu era deloc foarte populata, dar naturala iar putinele sate lasau impresia ca omul n-a ajuns prea temeinic pe aici.

Seara a continuat, de cosmar, in drumul spre Lyon. La Besancon m-am ratacit groaznic prin oras, cu Waze cu tot. Ca un mosnegut care n-a vazut vreodata maps, m-am invartat in cerc, revenind mereu in acelasi punct de cateva ori. M-a apucat furia, disperarea, mai ales ca trebuia sa ajung la gazda de la Lyon la ora 8. Am ajuns la 12. M-am mai ratacit putin si la Bourg en Bresse si i-am injurat inca odata pe francezi, care nu au nimic deschis duminica. Am apucat sa inghit ceva plastic rece, numit pompos burger, la un McDonalds.

Si am ajuns la Lyon, caruia i-am alocat o zi, la sfarsitul careia s-o pescuiesc din aeroport pe Meri, care a fost compania pentru a doua jumatate a traseului. Am ajuns noaptea tarziu iar gazda mea, o tanara studenta marxista, se culcase. M-a primit colegul ei de apartament si cu amandoi am depanat putin povesti a doua zi dimineata. A fost singura jalnica cazare din punct de vedere al curateniei. Am dormit pe o canapea amarata, in compania unui cotet de iepuri din sufragerie si a vreo 2 pisici. Pe pereti insa, extrem de interesant, se regaseau postere si indemnuri marxiste, din cele cu clasa muncitoare, chemari la lupta, drepturile omului si animalelor, samd.

Am ezitat daca sa merg cu masina spre Annecy, despre care am inteles de la gazda mea ca e o statiune smechera, pentru bogati, si a merge in oras cu bus-ul. Pentru ca era dificil de schimbat bus-uri am ales…sa ma duc cu masina in oras. August fiind o luna de vacanta, parcarea in Lyon e gratis: un mic cadou binevenit, de care am si ras. Dupa atatia bani dati pe parcari, in sfarsit, meritam o zi de parcare gratis. Tottusi, ceva am patit: stiam cum se baga benzina si ca iti opreste cumva, garantie, o suma cam dubla. Totusi, Revolut-ul mi-a blocat cardul, lucru care m-a cam incurcat in continuare. ING-ul mi-a si luat garantia aia mai mare dar, dupa sperietura de rigoare, mi i-a restituit curand. Cu ajutorul unui om de bine, am reusit si sa bag benzina si sa trec mai departe. Cu destule emotii.

Lyonul nu m-a impresionat f. tare. Lyon pentru mine inseamna mai ales fotbal, echipa care a dominat fotbalul francez inainte sa fie confiscat de banii arabilor la Paris. Orasul m-a intampinat cu o temperatura cam la limita suportabilitatii mele si m-am tot furisat pe sub ziduri si am alergat prin spatiile deschise.

De la bun inceput am dat ochii cu o imagine pe care n-o mai vazusem de la Paris: un ciopor de magrebieni, romani, negri, care vindeau/targuiau tot felul de obiecte de doi lei. Altii fluturau pachete de tigari de contrabanda. Un teanc de facturi mai lipsea!

Orasul e traversat de Ron si am vazut mai apoi niste imagini misto care aratau cum a fost sistematizata faleza lui de la a fi aglomerata de masini in anii 60 la a ajunge un larg spatiu deschis pentru picnic, strand, alei de plimbare si piste de biciclete.

Saone se varsa in Ron in sudul Lyonului iar in centru le-am traversat pe ambele. Pe o caldura mult prea multa pentru mine, m-am fatait de colo colo, dar totusi nu am retinut aproape nimic senzational, in afara de un oras mare, Catedrala Sf. Ioan Botezatorul, ceva carciumi si magazine turistice in zona centrala. Plus un hamac misto, cu un fel de saltea incorporata.

Am nimerit la sfarsit pe o mare strada pietonala. Fricos, de frica…atentatelor, m-am straduit sa merg prin lateralul strazilor, prin zone mai putin aglomerate. Lumea insa, fiind vara si luna de vacanta se bucura, in ciuda caldurii si a virusului, de libertate.

Dar cum ziua are un sfarsit, am luat un pahar de limonada la o terasa de colt specific frantuzeasca si am pescuit 2 omuleti magrebieni de la blabla+o tanara frantuzoaica proaspat aterizata pe aeroport. Am asteptat-o pe Meri 2 ore pana la 11 noaptea, inainte sa plecam drum lung spre Marsilia, unde am ajuns abia pe la 3 dimineata, obositi rupti.

La Marsilia am propus un troc unei prietene de data recenta, care, coincidenta, era in vacanta pe Coasta de Azur impreuna cu amicul ei gay. Am stat trei zile impreuna cu ei intr-un apartament frumos, cu scara interioara si terasa, minunat. Am facut un fel de troc: cazarea pentru plimbare dar din pacate ” pisi ” era atat de sperios, inclusiv cu raul de masina, incat nu a fost chip sa il iau cu noi. De fapt, la recomandarea lui( ca sa nu par un dictator, am propus si celorlalti sa vina cu lucruri interesante pe care ar vrea sa le vada), am pierdut singura jumatate de zi din tot sejurul. Am ajuns intr-un mic satuc care nu spunea nimic, deci traseul venit pe pante si dealuri fusese intr-adevar, frumos.

Totusi, in prima zi de Provence, am reconfigurat traseul iar a doua jumatate a zilei a fost de-a dreptul minunata. M-am ghidat dupa Marius Matache si alte cateva bloguri citite si am purces in inima provinciei. Am intrat spontan in primul orasel intalnit in cale, Lourmarin, si habar n-am avut ca merita din plin. Era un orasel turistic, dar in acelasi timp plin de eleganta specific franceza. Vinul, lavanda si maslinele sunt specifice zonei, mai ales primele doua. Ne-am plimbat prin stradutele inguste, printre magazine de lavanda, haine desenate/pictate si restaurante. In Lourmarin exista si un castel, care parea interesant si frumos dar, avand in tinta si alte lucruri, l-am ratat.

A urmat Pont Julien, un pod vechi de aproape 2000 de ani, construit la initiativa lui Iulius Cezar. Adina ne-a stricat putin petrecerea, aratandu-ne ca de fapt doar cateva blocuri de piatra din el ar avea varsta aia. Dar cum n-am gasit informatia identica peste tot, am ramas cu credinta ca podul e cel vechi. Arata, intr-adevar, foarte frumos si e o minune sa te gandesti ca pe el se merge neintrerupt de 2000 de ani. Abia recent, in 2005, a fost interzis accesul masinilor, pentru a-l proteja.

Miezul zilei a fost insa micul orasel Gordes. Probabil cel mai frumos dintre micile comune/orasele din zona, Gordes e, intr-adevar, superb. E o mica cetate medievala perfect conservata, in tonuri de maro si caramiziu, pe varful unui deal. Zidurile si casele specific provensale sunt atractia turistilor si inca de la distanta apar minunate. Am ajuns seara, asa ca am evitat intrucatva aglomeratia de peste zi. Am ratat insa a intra in „miezul cetatii, dar ne-am plimbat pe stradute si de sus, din orasel, am avut o priveliste minunata pana hat-departe. Chiar in inima cetatii, intr-unul din traditionalele magazine de branzeturi si sunca( sunca proaspata, originala, are un miros incredibil de apetisant), am dat peste romani. Doi dintre ei vindeau( nu cred ca erau totusi proprietari) intr-unul din magazinele care vindeau astfel de delicii. Nu m-am putut abtine sa nu cumpar o branza pe cat de delicioasa, pe atat de scumpa.

La urma am lasat Fountaine de Vaucluse, o alta mica comuna a carei atractie e raul care ziua are o culoare incredibila, turcoaz spre verde. Am ajuns, din pacate, tocmai la asfintit, cand apa isi pierduse culoarea minunata. Ne-am plimbat putin pe malul raului si am cascat gura la o mica serbare locala ce se incinsese chiar in centru: cu zdranganit de muzici, mai pe jazz, mai cu degustari de vin si de branzeturi si de alte bunatati.

Era sa uit: nu puteam sa nu ma abat la una din multele mici podgorii locale, din care unele sunt AOP, Apellation dÓrigine Protegee, adica fac vinurile dupa anume retete, recunoscute ca atare. Gazda noastra, un om la vreo 50 si ceva de ani, avea o mutra tare ghidusa si ne-a prezentat pe rand vinurile casei. Unul mai bun ca altul, cu arome diferite si amestecate. Nu am putut gusta prea multe, ca eram cu masina, dar am luat vreo 2 sticle pentru uz…de seara.

Seara ne-am intors la Marsilia, eu si fetele, unde am stat la povesti, la degustat de vin si de branzeturi din cele mai fine. Pisi isi revenise din raul de dimineata.

A doua zi apucat-o mai spre vest. Doar cu Meri, pentru ca Adina a ramas cu pisi, care nu prea era in apele lui. Am intentionat Avignon, orasul papilor, controversata resedinta alternativa pentru cateva zeci de ani, dar in drum am tot adaugat. Primul catre care m-am abatut a fost Arles, orasel cu o istorie nu mai putin bogata: in centru ne-am fatait pe stradute pe o ploaie sacaitoare si am ajuns la Amfiteatru. Amfiteatrul, impreuna cu teatrul alaturat, sunt principalele atractii ale orasului. Cum ploaia nu ne dadea pace, nu am aruncat decat cateva priviri printre arcele zi zidurile amfiteatrului, pentru a intra in cel din Nimes, mai celebru si mai mare.

Daca Nimes, anticul Nemausus, era oarecum in plan, in drumul spre Avignon, Arles a fost o ocolire neprevazuta initial. Nimes insa este un oras mai mare, mult mai interesant, cu mult mai multe vestigii antice. Amfiteatrul este inca, la 2000 de ani de la constructia lui, o realizare tehnica exceptionala. La baza lui este un labirint de camere mai mici, care aveau diferite functii administrative si care adaposteau gladiatorii sau animalele. Amfiteatrul in sine are nenumarate randuri, tribune iar jos aveau si loje. Se pare ca puteau intra peste 20.000 oameni in el si este atat de bine conservat incat si in zilele de azi, ca si la Arles, se organizeaza lupte cu tauri. Erau astfel de lupte si in perioada in care am fost, dar nu fix in ziua aia. Luptele sunt seara, combinate cu o feerie de lumini. M-am catarat pe toate tribunele, prin o droaie de cotloane, inclusiv sus de tot, pe buza superioara a tribunelor. Dupa un tur complet al amfiteatrului, de jur imprejur, am plecat catre Maison Carree, singurul templu roman antic perfect conservat. Nu am mai intrat inauntrul lui pentru ca costa o suma cam maricica si, in al doilea rand, era o coada respectabila la intrare. Se pare ca starea lui buna de conservare se datoreaza faptului ca a fost mereu in uz, fie ca cladire administrativa, grajd sau biserica.

Ceea ce era mai frumos am lasat pentru finalul zilei. Dupa amiaza am ajuns la Pont du Gard, un apeduct antic din care s-a mai pastrat doar un pod. Misiunea lui era sa aduca apa de la zeci de kilometri pentru cei cateva zeci de mii de locuitori ai Nimes-ului, Nemaususul antic. A fost o opera tehnica exceptionala, dusa la bun sfarsit pentru bunastarea cetatenilor romani. Inclinatia pantei sale era de vreun mm la kilometru, pentru a asigura curgerea lina a apei. Daca mare parte a apeductului a fost distrus, caramizile furate, etc, Pont du Gard a ramas sa slujeasca ca pod pana aproape in zilele noastre. Vizibilitatea asupra sa este mascata din parcare de o liziera de copaci dar imediat ce apare, am ramas cu gura cascata. Arce imense, blocuri uriase de piatra imbinate fara mortar in unghiuri rotunde, o lungime de peste 100 m, cred, m-au lasat cu gura cascata. Pont du Gard a fost unul din lucrurile cele mai frumoase pe care le-am vazut vara asta. Ce au putut face oamenii aia acu 2000 de ani!! Pont du Gard, impreuna cu amfiteatrul din Nimes si cu Apeductul din Segovia sunt niste lucrari de inginerie ale mainii omului incredibile. Nu am avut timp si sa ma urc pe coclaurile din jur, ci doar l-am traversat si am coborat putin la baza lui, pentru a-l vedea din diverse unghiuri.

La final, din pacate mult prea la final si de fapt si pe inserat am ajuns la Avignon. Parcarea in care am lasat masina era chiar sub piata principala a orasului si am iesit fix cascand gura la impresionantul Palat al papilor. Din cate stiu, pentru cateva zeci de ani a existat o controversa in Biserica Catolica si au existat doi papi, unul la Roma, altul la Avignon, protejat de Regele Frantei, fiecare pretinzand ca e cel adevarat. Palatul arata cu adevarat exceptional si din pacate, datorita orei inaintate, n-a fost chip sa mai patrund inauntru. Am haladuit insa prin oras, m-am bucurat la exterior de zidurile vechiului oras si de jumatatea de pod care e Pont d Avignon. Avignon, oraselul vechi, are stradute intortocheate, era plin de turisti, de veselie si am ramas cu o parere de rau ca am ajuns prea tarziu pentru a il savura mai pe indelete.

Seara intentionasem sa o alocam unei scurte plimbari prin ce e relevant din Marsilia dar, datorita frumusetilor vazute peste zi, n-am regretat ca am ajuns obositi si n-am mai avut timp.

Road trip 2021(IV)

De la Konstanz, avand cazare de pe cs acceptata la Karslruhe, m-am indreptat catre nord-vest. In drum n-am ratat prilejul de a vedea castelul Hohenzollern, obarsia familiei domnitoare a Romaniei. Impartita in doua ramuri dupa afilierea religioasa, catolici si protestanti, Hohenzollernii au pus la un moment dat impreuna umarul la reparatia castelului. O dovada incontestabila este prezenta in castel a doua capele, pentru fiecare din cele doua rituri. Desi stiam ca atunci cand Regele Ferdinand a decis intrarea Romaniei in primul razboi mondial alaturi de Antanat, a fost „sters” din istoria familiei, am aflat totusi referinte la ramura familiei care a domnit in Romania, fapt care nu poate decat sa ma bucure. Ce pacat ca am taiat brutal conexiunile pe care le-am avut cu lumea buna, cu lumea civilizata a Europei!

Castelul este construit pe o stanca de unde m-am bucurat de privelisti insorite si, ca de obicei, verzi, pana hat-departe. In stanga- o padure verde si neatinsa de mana omului, o salbaticie nepatrunsa, probabil, de niciun drum si nealterata de nicio constructie. In fata mici orasele si comune in perimetre mici, ca niste ghemotoace neregulate. Nici urma de fum, de mizerie. Totul frumos, curat, la picioarele castelului.

Castelul este exact precum cele din povesti, desi a fost construit abia in sec. 19. Un drum in spirala, boltit, lat cat sa incapa un car si mai bine duce sus, catre castel si curtea sa interioara.

Am vizitat interioarele splendide si am aflat ca de fapt numai primul etaj este vizitabil, in rest fiind inca locuit de membrii familiei. Intr-o lume tot mai secularizata nici nobilii nu mai sunt ce au fost. Daca numai renovarea castelului a costat multe milioane de EUR, atunci se justifica si unul din cele mai scumpe preturi platite in plimbarea asta pentru un muzeu.

Am continuat drumul catre Karlsruhe trecand prin Baden Baden. De fapt am vazut doar jumatate din micutul orasel, care m-a convins sa ma intorc negresit. Am facut asta atunci cand am coborat spre sud din Karlsruhe iar jumatatea de zi in plus alocata a meritat. Baden Baden a fost in sec. 19 ” capitala de vara a Europei”, pe cand cea de vara era Parisul. Toata lumea buna a Europei nu putea sa rateze micutul orasel care, de altfel, iti arata de ce se intampla lucrul asta doar plimbandu-te pe strazi.

E locul unde eleganta, frumosul, verdele intens al peluzelor, albastrul decorativ, terasele elegante, vilele absolut minunate se intalnesc in cel mai frumos mod. In prima zi m-am fatait pe stradute, cautand si Baile romane si baile moderne. O ploaie marunta m-a stanjenit sistematic si pana la urma m-a alungat spre Karslruhe. Nu inainte de a gasi adapost intr-o biserica al carei pastor mi-a oferit cu generozitate o umbrela pe care o puteam restitui linistit a doua zi. Nu am dat curs ofertei pentru ca nu stiam daca voi mai reveni. Am incheiat plimbarea cu o mancare buna si rezonabila la chinezi.

Am revenit pe drumul de plecare pentru a vedea o alee minunata. Numita la fel ca in Berlin, Unter den Linden, merge de-a lungul unui mic rau. Pe de o parte peluza incredibil de verde si curata, pe cealalta vile frumoase, bine proportionate, cu curti generoase si cu mese elegante pentru a bea un ceai sau o cafea. Drumul a mers destul de binisor vreo 2km, am si facut un mic ocol pe langa o liziera de padure pentru a ma intoarce printre oameni care se plimba, care alearga sau isi plimba cainii.

Singurul lucru negativ e ca, tocmai cand eram in cea mai deplina stare de beatitudine…am auzit in jur rusa. O milf-a blonda isi plimba puradeii pe carare in carut. Rusii, mai vechi si mai noi, aristocrati sau proaspat imbogatiti, sunt rezidenti ai locului. Extrem de multi rusi populeaza micutul oras iar lucruri sunt chiar scrise in rusa.

Mi-am urmat drumul catre Karlsruhe unde am ajuns nu inainte de a rata iesirea de pe autostrada si a face inutil alti 40 km dus-intors. In oraselul pe care il stiu pentru echipa tare pe care o aveau in anii 90 si pentru Oliver Kahn am avut cele mai frumoase experiente de cs din plimbarea asta. In prima seara m-a asteptat un baiat cam de varsta mea, impreuna cu o fetita blonda, de varsta lui Editu, foarte curioasa si bucuroasa sa primeasca oaspeti. Se pare ca nu mai avusesera oaspeti de pe cs inca dinaintea pandemiei iar eu am fost primul din/post-pandemie.

Erau o familie mare, care ocupau un urias apartament duplex. Erau vreo 4 copii, de la 2 la 22 de ani cu multe camere, bai, obiecte de toate pentru toti. Am primit o camera mare, care era a unui copil mai mare ce nu era acasa. M-am povestit mult si bine cu omul care m-a primit la o bere despre europa, romania, societate, lume, copii. Fara sa fiu surprins, era un om foarte rational, corect, bun intelegator al societatii si un bun observator. Am fost chiar foarte surprins sa aflu ca se bucura de alegerea Maiei Sandu ca presedinta a Moldovei si chiar m-a intrebat despre lucruri din marginea,aaaa…partea noastra de lume. Fusese chiar in Romania intr-o excursie pe bicicleta in care a urmat cursul Dunarii( ce izvora din apropiere, din Muntii Padurea Neagra. Puteam sa vad izvorul Dunarii, dar nu l-am considerat chiar a merita abaterea), tocmai pana la Tulcea.

In urmatoarea seara experienta a fost si mai interactiva. Desi eram cam obosit dupa o zi la Heidelberg, am orbecait putin dupa o parcare gratis, mai ales ca, in mod neasteptat si Karlsruhe avea o zona centrala protejata dpv. mediului prin excluderea masinilor care nu indeplineau o norma de poluare. Hannes insa m-a asteptat exceptional cu masa pusa intre cladirile in care locuiau el si vecinii lui. La masa am luat loc alaturi de el si prietena lui, precum si de un cuplu mai in varsta, dar foarte simpatic si jovial, prietenii lor din cladirea vecina. In cinstea venirii mele sau pur si simplu mai degraba pentru ca indrageau sa faca asta in mod obisnuit, gatisera niste friptane proaspete, impreuna cu ceva garnituri delicioase. Se pare ca era randul lor in seara aia, dupa ce anterior fusese randul prietenilor lor. Din pacate, fiind tot pe drum, n-am contribuit macar cu o bere la masa:(

Vecinul, un om pe la vreo 55-60 de ani, foarte simpatic si vorbaret, mi-a povestit cum a facut cateva calatorii cu motocicleta in Romania. Fiind un vestic, i-a fost mai dificil sa intre in lagarul comunist, dar nici pe departe atat de dificil pe cat ne era noua sa ajungem in Vest. Povestea cu haz ca inainte de 89 nu gasea de mancare. Intra in taverne obosite unde la intrare era un peisaj medieval: cai legati asteptandu-si stapanii de la beut. Inauntru se gasea cu greu de mancare. Culmea, imediat dupa 90 se gasea de mancare dar…cumva nu se mai gasea de baut. Asta da dilema!

La etaj statea o familie de romani veniti la munca de un an din Bozovici. Am speriat copii, altfel politicosi si sfiosi, vorbindu-le in romana. Am sfarsit prin a dormi intr-un pat etajat intr-un colt al unei camere in care se gaseau tot felul de lucruri, un fost garaj.

Daca despre Karlsruhe nu stiam mare lucru si nu i-am dat atentie, am plecat insa spre celalalt orasel atractiv al zonei: Heidelberg. Oras universitare de marime medie, Heidelbergul turistic se intinde de-a lungul unei foarte lungi strazi pietonale. Magazine de tot felul( nu doar tzoale si mancare) mi-au luat ochii, cu diverse lucruri interesante. Finalul da, ca de obicei, intr-o piata cu o biserica maricica. Nu am ratat la a ajunge la rau si de pe pod, profitand de cerul senin, am avut parte de niste peisaje superbe in sus si in josul raului, in stanga si in dreapta. Si mai ales in sus, spre castel.

Vara nu erau insa studenti si, din pacate, nici prea multe studente. Soare insa, caldura si, deja de pe la 11 incolo, destul de multa lume pe strasse. Dupa ora amiezei, m-am apucat chiar sa lucrez la o terasa iar apoi inapoi spre Karlsruhe.

Road trip 2021(partea III)

Dupa o abatere prin Kitsbuehel si Zell am See, statiuni de care toata lumea stie, pe seara, am ajuns la Chiemsee.

Frumos ar fi fost sa fi mers pe soseaua care ajunge la mari inaltimi, aproape de Grossglockner, cel mai inalt varf austriac. Dar cum era in directia opusa si accesul costa bani frumosi, l-am lasat pe alta data.

Kitzbuehel e o statiune montana cu foarte, foarte multe partii de schi aruncate pe muntii invecinati, care parca au fost facuti pentru asa ceva. E vara si partiile se disting excelent. Versantii sunt lini iar partiile sunt probabil pentru toate nivelurile.

Zell am See, asa cum ii zice si numele, se afla pe malul unui lac, alt prilej de promenada prin parculetul de pe marginea apei. Verde si albastru, verde predominant, verde intens si curat.

Soseaua serpuieste prin vai, printre munti minunati, de un verde intens, ba chiar si cu creste acoperite de zapada. Am trecut prin Reit im Winkl, unde fusesem si in 90, la granita intre Germania si Austria dar nu mai stiu nimic, in afara de o poza in care stateam calare pe o bariera ce marca granita. Azi nu mai e niciun semn de granita intre tari si oamenii sunt liberi. Ne-am fi imaginat asta atunci? Ne-am fi imaginat ca vom vedea toate lucrurile astea mergand liber, doar cu buletinul? Oamenii iau circulatia, dreptul de a munci pe de-a gata, si uita atat de usor cum era.

Am mers destul in ziua aia iar pe dupa masa am ajuns la Chiemsee. Revederea, dupa 31 de ani, a fost rapida. Nu mai tineam mare lucru minte de atunci, dar am dat fuga direct la lac sa prind vaporasul. Am mers intai pe Herreninsel pentru castelul Regelui nebun, Ludovic al II-lea al Bavariei. In nebunia lui, a construit minunatul Neuschweinstein si castelul Herrenchiemsee. Mare admirator al lui Ludovic XIV, a construit castelul ca o replica a Versailles-ului si nu a facut economic deloc la materiale. Dimensiunile castelului- mai ales fatada principala-sunt uriase iar interiorul nu am mai apucat sa il vad(probabil nici n-as fi vrut sa pierd atat timp). Aspectul nu este unul senzational, impresia exterioara fiind de austeritate. Ceea ce impresioneaza cu adevarat este peluza din fata castelului, una uriasa, cu o deschidere impozanta. In fata si in spatele castelului s-au pastrat doua mari peluza prin care se vede in departare lacul. Nu am mai apucat sa ma plimb prin parcul imens, dar drumul de la debarcader la castel a fost de ajuns.

Am traversat si pe insula mai mica, Fraueninsel, Insula Doamnelor. Mai pitoreasca, insula este locuita si are in mijloc o manastire. Prin curtile oamenilor erau mici picnicuri in desfasurare, ca la ceas de seara. Ajungand intamplator in micul cimitir al manastirii, mi-au cazut ochii pe o piatra funerara de familie cu nume familiar: Jodl. Mi-am amintit ca am citit vag ce s-a intamplat cu Alfred Jodl si am recapitulat povestea. Se pare ca intre familie si Stat a existat chiar un proces, terminat cumva cu un compromis: numele familiei apare pe micul monument, dar nu si numele generalului.

La Chiemsee am inceput o buna bucata de timp de stat la Couchsurfing cu o noapte la o tanti de vreo 55 de ani, la cativa km de oras. Am facut cinste cu o cina cam scumpa de la vietnamezi, dar am stat intr-o zona cu aer foarte curat, verdeata, destul de exclusivista. Am povestit toate traznaile si am aflat ca tanti, putin cam „lovita” de povestea cu virusul, urma sa se mute peste o luna in Georgia. Nu mai suporta restrictiile virusului, asa ca urma sa vanda tot si sa plece.

Am trecut si pe la unchiul Romy, care arata foarte bine si avea un tonus bun pentru ca apoi sa revin la directia drumului, spre Munchen. Chiar inainte de a intra in oras am citit ca in zona centrala e nevoie sa indeplinesti nu stiu ce conditie de mediu si sa ai lipit in parbriz un abtibild care sa ateste lucrul asta. N-am reusit sa imi determin unde pot plati vreo taxa pt. abtibildul asta si am luat un hostel chiar la granita zonei „interzise”.A fost un hostel la fel de curat, de bine ingrijit si organizat. Desi am trecut cu 50m in zona interzisa, am parcat masina, contra cost, in garajul hostelului. Prima seara am inceput-o cu o vizita de recunoastere prin centru, prin Marienplatz si zonele alaturate. Oras mare, turistic, aglomerat, magazine tot pentru turisti cu tot felul de lucrusoare specifice. Seara am incheiat-o cu un simbol tipic al vremurilor noastre pentru ideile contemporane: o macara multicolor iluminata, de unde se vede ca si de la inaltime egalitatea si incluziunea sunt la mare pret.

A doua zi am continuat cu un muzeu, raritate pentru calatoriile recente. Nu orice fel de muzeu insa, ci unul mai deosebit si in relatie cu verile trecute. Glyptotek e un muzeu al unor colectii de arta greaca, achizitionate prin sec. 19 de diversi potentati germani. Expuse sunt sculpturi minunate, aproape intacte iar eu am fost in principal interesat de friza templului din Eghina, pe care il vazusem cu 3 veri inainte. Pretutindeni greci cu barbi mari si par cret, organe obscene taiate probabil in plin avant crestin pravoslavnic si o minunata sculptura a unui tata ce tine in brate copilul.

Am continuat tot cu Munchen si cu Castelul Nymphenburg, o frumusete. Mare in plan desfasurat si auster, ca toate castelele nemtesti si cu un mic muzeu de calesti, care de fapt m-a incantat cel mai mult. Nu am ratat o plimbare prin vastul parc adiacent: prin paduri, pajisti si printre lacuri.

Seara am avut o minunata revedere, dupa mai bine de 20 de ani, cu un prieten din Braila. Personaj inteligent si low profile, lucreaza in Munchen de mai bine de 10 ani in IT. De atunci zice ca orasul a trait un boom economic, al joburilor, al preturilor, al imobiliarelor, al populatiei. Si turistic, nu in ultimul rand.

Ultima seara am dormit la Phillippa, de pe couchsurfing, cu care m-am vazut seara si am povestit la o pizza in cartier. A fost foarte amabila cu mine si am povestit multe despre plimbari.

Am pornit dimineata cu doi pasageri de pe bla bla, unul vorbaret si unul de culoare pentru care rezervase nevasta-sa, catre Konstanz. Am ocolit lacul pentru a ajunge in orasul care are drept simbol si statuie pe faleza …o curtezana. Imperia satiriza moravurile epocii conciliului de la Konstanz tinand intr-o mana pe imparatul Sigismund si in alta pe Papa. Am haladuit prin oras, pe strazile medievale inguste, am coborat la lacul de unde pleaca vaporase si m-am conversat cu Lucie, gazda mea cu 3 copii, baieti, si cu prietena ei, de la care m-am ales cu porecla „couchie”.

La sfatul Luciei si pentru a bifa o tara noua pe anul asta am facut o plimbare de o zi in Elvetia, la Zurich. Tocmai cand vazusem ca trenul era prea scump, Lucie mi-a dat ideea flixbusului. Compania asta e un fel de low cost al autocarelor, care si-a meritat renumele pentru a autobuzul a intarziat 2 ore la dus. Zurichul, ca si Elvetia, e impecabil, frumos, verde, dar se pare ca un oras cu adevarat frumos ar fi fost Lucerna, mai departe cu inca vreo 50km. Totul este scump catre exorbitant, lucru de care se amuza pana si nemtii. Elvetienii trec granita sa isi faca cumparaturile in Germania

Pentru odihna dupa stradute, magazine, rau, poduri, am gasit un parc pe o terasa la inaltime unde, ca si in alte orase, am gasit oameni de 50+ jucand un joc ciudat cu bile pe pamant despre care am aflat ca se numeste petanque, vine din Franta si are o popularitate frumusica. In acelasi mod era jucat si la Munchen si cica ar fi un joc de mase, al claselor oarecum muncitoresti.

Verdele ierbii si al padurii este parca si mai verde in Elvetia, curatenia este mai curatenie si nimic nu pare nelalocul lui. Chiar si vacutele Milka erau la locul lor.

Temperatura a fost una din marile bucurii ale tarilor vorbitoare de germana. Desi soare aproape peste tot, gradele nu au trecut de vreo 27 iar soarele a fost bland cu mine. Incredibil pentru vara si pentru a fi fost soare pe cer,am ajuns chiar sa nu fiu nevoit sa port palarie, lucru incredibil vara pentru mine.

Road trip 2021(zilele 6-7)

Salzburgul a insemnat in mare Salzkammergut, zona din apropierea orasului intesata cu dealuri si lacuri, peisaje de poveste. In Salzburg m-am intalnit cu o prietena si, in prima seara, am haladuit de colo-colo prin oras si pe malul Salzach-ului. Chiar in perioada anterioara ajungerii mele au fost mari inundatii in zona si mai ales in Vestul Germaniei. Din fericire nu m-am confruntat cu asa ceva. Salzburgul este tot cum il stiam, cu Mozart si cu multi turisti.

Am inceput chiar cu cel mai frumos dintre ele, Lacul Haitei de Lupi, Wolfgangsee. A aparut brusc dupa un deal, cu tot albastrul lui intens, cu pajisti verzi si munti in jur.

Am ramas foarte incantat de la bun inceput iar impresia asta a persistat pentru toata zona si pentru toate lacurile.

Dupa un mic dejun consistent pe tipic nemtesc am urcat la 1780m cu trenuletul cu cremaliera, pe varful Schafberg. Trenuletul old style e format din doua vagoane de un rosu intens si era plin ochi. Nu e ieftin, dar merita fiecare banut. Pe masura ce urca, peisajele devin tot mai spectaculoase, te inalti tot mai sus deasupra lacului, care ramane colorat in albastrul intens. Locomotiva, odata cu aburi, este astazi diesel, dar si cele vechi mai sunt inca folosite rareori.

Am facut poze de la inceput, dar apoi m-am dumirit ca peisajele vor fi inca si mai spectaculoase pe masura ce ne apropiem de varf. Dupa o mica statie intermediara aproape de varf, vegetatia a devenit alpina iar peisajele intr-adevar, breathtaking.

Sus, in varf, sunt 2 cabane iar oamenii misuna. Unii nu cumpara decat bilet dus, coborarea facand-o pe picioarele lor. De acolo, de pe terasa cabanelor, daca norii se indura, poti vedea jur imprejur, toate lacurile din zona. Prin bunavointa lor, alternativ, s-au descoperit din ceata si nori si alte minunatii de lacuri si versanti impaduriti. Un fel de rai al meu, al padurilor, lacurilor si aerului curat.

Oraselele de langa lacuri sunt ele insele minunate, dar eu aveam tinta mea bine determinata: Bad Ischl, micul orasel spa pe care imparatul Franz Iosef l-a indragit atat de mult incat a devenit resedinta lui de vara pentru multi ani. Printr-un noroc chior, am prins la limita deschisa spre vizitare vila sa care pastreaza inca vreo mie sapte sute de trofee de vanatoare, marea pasiune a unui imparat altfel destul de auster. Desi un monarh absolutist, s-a ingrijit mult in spiritul epocii de Imperiu si nu este deloc clar daca Imperiul, asa eterogen cum ni se zice ca era, a fost o constructie atat de subreda si nedreapta, cel putin in comparatie cu alte state moderne si chiar contemporane.

Imparatul era foarte iubit in epoca si a domnit vreo 68 de ani, ocupand un binemeritat loc 4 intr-o ierarhie all time europeana. A avut o viata destul de austera, iar patul simplu de lemn sta marturie pentru asa ceva. Viata personala a fost si ea dificila, imparateasa Sisi fiind putin cam excentrica, calatorind mult si sfarsind asasinata de un anarhist la Geneva. Desi oarecum distantati, pierderea ei a fost o lovitura pentru batranul imparat( asta dupa sinuciderea anterioara a baiatului lor, Rudolf, in celebrul Mayerling), care a mai supravietuit chiar sa inceapa primul razboi mondial. Acum stim ca declansarea lui a fost o mare tampenie intamplatoare, motivata mai ales de orgoliu si nesabuinta si a costat degeaba milioane de vieti. Atunci insa, totul a inceput cu o induiosatoare declaratie a Imparatului ” Catre popoarele mele” scrisa la masa pe care am vazut-o in vila.

Vila ilustreaza foarte bine stilul secolului 19 iar imparatul s-a bucurat in fiecare vara de ea si de parcul generos din jur. Am dat o raita rapida prin parc, un inconjur frumusel, desi nu prea mai era timp pana la ora inchiderii.

Am continuat cu alta raita prin Bad Ischl, un orasel micut, destinat spa-ului, o imagine moderna a Belle Epoque.

La final, am dat fuga sa vad celebrul Hallstat, perla coroanei austriece din patrimoniul UNESCO. Mica comuna este, intr-adevar, deosebita. Existenta ei se datoreaza fostelor mine de sare din apropiere, pe care ar fi fost frumos sa le vad. Din pacate, asa cum a fost cazul spectaculoasei privelisti de pe plafotma Dachstein, nu am avut timp chiar de tot si, la o adica, e si bine asa, pentru ca voi mai avea ce sa vad intr-o data viitoare in zona. Hallstat-ul e un fost satuc de mineri, pe malul lacului. Deosebite sunt micile docuri de lemn care adapostesc inca barci si salupe. Inca din parcare, am nimerit pe un tapsan direct pe malul lacului: lac la picioare, munte vizavi. Inca un peisaj de rupt sufletul. Problema sau, poate, bucuria, e cam nimerit in perioada virusului, cu putina lume in satucul, care altfel ar fi fost foarte aglomerat.

Drumul inapoi la Salzburg a trecut prin vai impresurate de munti minunati, de paduri si chiar zapezi. Din pacate, asfintitul mi-a ascuns o buna parte dintre frumuseti si am ajuns seara tare obosit.

Am intentionat sa apuc intr-o zi pe soseaua inalta catre Grossglockner dar pretul relativ scump si timpul, faptul ca m-as fi deplasat intr-o directie opusa celei de mers, m-au indemnat sa il las pe alta data. Am facut insa un mic ocol, ca sa vad Zell am See si Kitzbuehel, doua statiuni de iarna celebre austriece. Periplul austriac s-a incheiat la Chiemsee, de unde il voi continua pe cel nemtesc.