Am lasat in urma verdeata malurilor lacului, verdeata peluzelor, a padurilor, a ierbii din Annecy pentru ultimul pct. de interes din Franta: zona inalta muntoasa a Alpilor de la granita cu Elvetia. Am imaginat un traseu din multele statiuni celebre ale Alpilor francezi tinta centrala fiind Mont Blanc si Chamonix-ul.
Am ajuns la Chamonix dupa un drum minunat, printre versanti verzi, paduri si aer de munte. Celebra statiune montana era plina si vara, desi probabil ca iarna e sezonul in care schiorii si pasionatii de munte umplu cu adevarat zona. M-am invartit putin cu masina ca sa imi dau seama unde e miezul si unde ar trebui sa las masina. Pana la urma am luat-o la pas pe Strasse, plina atat cu turisti, cat mai ales cu muntomani care bateau traseele pe muntii din jur. Am gasit tot felul de magazine care de care mai misto, mai diferite. Departe de farmaciile, bancile si agentiile de pariuri de acasa, cele mai tentante erau cele care se ocupau cu branzeturi si articole de macelarie. Ei bine, mirosurile acestor magazine erau cu totul incredibile. Mai ales carnurile proaspete, un fel de jamon erau incredibile: o senzatie de proaspat, de apetisant incat ai fi ramas acolo multe ore. Si ai fi mancat, desigur. In plus, tot felul de alte dulceturi, bauturi, lucruri care mai de care.
Frumos ar fi fost sa apucam un traseu pe muntii din jur, atat de curati, atat de fresh air. Multi oameni aveau bocanci, bete de trekking si alte accesorii de astea. Am intors capul spre Mont Blanc pentru ca m-am dumirit mai greu in ce directie era. Am plecat din Chamonix pescuind o fata care habar nu avea nicio boaba de engleza si care, nu stiu de ce, mi-a dat calificativ satisfacator pe blabla.
Am plecat spre Italia pe un drum ce, ca de obicei, nu parea foarte lung. Cand nu ai insa autostrada si drumul e intortocheat si urca si coboara, timpul se dilata mult. Am ajuns in Italia foarte tarziu dupa un drum epuizant inceput dupa amiaza si fara sa fac opriri. Tot printr-un parc natural minunat: multe paduri, munti inalti pe de laturi, curatenie si sate si orasele destul de rare. Marea surpriza a zilei(de fapt a serii) e ca oarecum brusc, aproape de granita cu Italia, am trecut prin Col d Iseran, trecatoarea accesibila cu masina la cea mai mare altitudine din Alpi, aproape de Val d Isere, statiunea cunoscuta dupa concursurile de schi. Stiam ca e vorba de munti si ca trecem in Italia dar nu am citit nimic despre traseu. Brusc pe de laturi au inceput sa apara versanti destul de abrupti si inalti, munti acoperiti de zapada. Soseaua a inceput sa urce, ba chiar brusc si muntii am inceput sa ii privesc de sus. Am ajuns atat de sus incat s-a facut frig de-a binelea, aproape de zero. Sus de tot a aparut si un indicator si o cabana care spuneau ca am ajuns taman la 2770 m altitudine: mai inalt decat Negoiul nostru si decat Moldoveanu. Din pacate in varf am ajuns tocmai cand era gata-gata sa se intunece. Am apucat prea putin sa casc gura la muntii inzapeziti de peste tot in jur. Pentru ca se intuneca si eram pe acoperisul Europei, a trebuit sa o apuc repejor la vale, ca deja era intuneric. AM coborat pe o sosea ingusta dar destul de buna, cu frica ca voi cadea in prapastie. Nu s-a intamplat decat sa dau peste o turma de vaci care traversa strada manata de pastorii ei. M-a impacientat putin asteptarea dar, daca tot era intuneric, deja nu mai aveam ce face. A urmat un coboras destul de abrupt si inca unul la fel pana am intrat in Italia.
Am orbecait pana waze-ul m-a dus la cazarea gasita prin airbnb: doi batrani cu o casa foarte misto, chiar la drumul principal, de altfel.
Dimineata m-am trezit intr-un satuc in care toata lumea se stia cu toata lumea iar la un mic magazin din fata bisericii se intalnisera, pare-se toti, sa sporovaiasca despre toate ale lumii si despre ziua precedenta.
Multumita waze-ului am incercat sa evit autostrazile cu taxa si sa optimizez totusi traseul pana la cazarea urmatoare. In Italia nu prea am fixat nimic de vazut, pentru ca nici nu voiam sa mai urc la munte, nici sa cobor, din cauza lipsei de timp. De asemenea, vazusem Milano iar in Torino nu prea era timp si nici mare lucru de vazut(poate Giulgiul celebru si posibil fake). Am trecut totusi pe la Como care, din pacate, nu mai arata chiar asa frumos ca acum doi ani. Fusese o inundatie care adusese malul pana pe mal si oamenii tocmai se chinuiau sa readuca malurile la starea de dinainte. Nu am apucat decat sa mananc o pizza banala si sa ma invart putin prin oras. Seara am ajuns la o alta gazda airbnb: o olandeza maritata cu un italian, profesoara de engleza. Cel mai frumos lucru era insa ca cei doi kizi, de vreo 5 si 8 ani, stiau engleza excelent, pe langa italiana de baza, vorbita cu un accent impecabil. M-am invartit putin in jurul cozii pentru a gasi vila, dar oamenii au fost foarte amabili apoi.
In tranzit am oprit la Lacul Garda, pe care il puneam pe acelasi loc cu Como si Maggiore. Frumos, dar parca nu pe masura luxului si minunatiilor celorlalte doua, asta poate si din cauza aglomeratiei traficului de pe drum. Mai apoi am vazut ca principala statiune de pe malurile sale era Sirmione, cu un castel care apare des in poze distribuite pe fb, dar eu m-am indreptat spre Salo, cunoscuta mie dupa Republica omonima a lui Mussolini. Intr-adevar, in Salo erau placute care aminteau la tot pasul de institutiile statului care fusesera acolo in scurta existenta a Republicii. Am gasit un orasel destul de linistit la malul lacului, cu o promenada la fel de frumusica. Am tras un somn bunicel culcat pe malul lacului si o inghetata delicioasa, de-a casei. Am nimerit insa o perioada cu calduri uriase, devastatoare pentru mine si abia am fugit, m-am acoperit, m-am prelins pe sub ziduri. In ziua aia in sudul Italiei fusesera aproape 50 grade Celsius si nici in nord nu era cu mult mai bland, desi muntii erau aproape. A urmat o dupa amiaza aglomerata in trafic pana la Padova, la hostel.
Inainte de Padova am experimentat ceva deosebit dupa 25 de ani: am revenit in mica statiune Abano Terme, unde in 96 am fost la Campionatul European de GO. Am depistat statuia lui Columb din mijlocul statiunii, insa nu am mai gasit hotelul la care am stat si doar am ghicit pe cel mare, unde fusese atunci sala de joc. Abano Terme e un fel de Lacu Sarat : la fel de putini oameni, la fel de putine magazine si abia o pizzerie unde am putut manca ceva.
Fusesem acu 25 de ani si in Padova dar nu am retinut prea multe in afara de o piata enorma. Am regasit-o, cea circulara, cu nenumarate statui. Un adevarat chin sa o traversez in plin soare si caldura. M-am furisat pe de laturi, pe sub porticuri si am reusit sa trec spre Catedrala Sfantului Anton, care face orasul celebru. Sfantul Anton este unul din cei mai venerati ai catolicismului iar catedrala si orasul ii datoreaza interesul vizitatorilor. Am batut orasul vreme de vreo 2 zile, desi in prima seara eram cam doborat de caldura si soare. Stradute, pizza, paste, porticuri, cantareti ambulanti, inghetate, tot tacamul italienesc.
Am plecat din Padova la un drum foarte lung, pana la Plitvice, cu opriri in Rijeka si inca o statiune pe coasta dalmata. Am pescuit din Venetia doi americani( el era de origine armeana, parca) pe care sa ii duc pana la Rijeka. Am deviat si oprit putin pe malul marii dar din pacate nu am avut timp sa fac un mic ocol pe la orasul ala cu nume obscen unde era un amfiteatru roman foarte misto si mare. Cu americanii insa am pierdut timp suplimentar pentru ca nu i-a lasat sa intre decat printr-un anume punct de granita. Fiind in dubii daca trebuie sau nu vinieta, am intrat in Slovenia printr-un mic punct de frontiera dubios, prin padure si era sa iesim prin altul la fel. Acolo insa am aflat ca nu ii lasa sa treaca, asa ca am pierdut vreo 50 de km de ocol cu ei.
Am ajuns la Rijeka, fostul italienesc Fiume, pe l-am preferat pentru ca pe acolo cica imi emigrase stra bunica si ai ei acum mai bine de 100 de ani spre Romania. Un oras cu arhitectura austriaca sobra si grande dar care m-a intampinat cu aceeasi caldura insuportabila. M-am racorit insa binisor cu un tunel sapat in deal de italieni si nemti in timpul celui de-al doilea razboi mondial, ca adapost antiaerian.
Am apucat-o apoi spre sud si mai apoi sud-est, spre Plitvice. Am urmat pentru inca catava vreme malul marii, prilej sa vad insulele Adriaticii( era de fapt doar Krk, unde se ajungea traversand un pod recent construit): pareau foarte misto, fara prea multa agitatie omeneasca, cu fiorduri si alte forme de relief sculptate de mare. As fi vrut, daca aveam timp si daca n-ar fi fost asa cald, sa cobor pe coasta mai jos, spre minunatele Dubrovnik, Makarska sau Split, dar nu s-a putut. M-am abatut insa din soseaua principala intr-o statiune care parea mai mare si pe care am crezut-o mai de soi: Crkvenica. Proasta alegere: am gasit un fel de Eforie croat, cu nenici la varsta a doua sau a treia tolaniti prin parcuri cu iarba uscata, cu alimente pe cearsaf. Am mai vazut undeva peisajele astea! Nimic nu aducea a ce citisem despre litoralul croat. Ma rog, aduceau excursiile cu barcile din port si croata pe care o puteam citi mai greu. Am mancat la fel de banal si scumput ca la Eforie si am sters-o repejor din aglomeratie si caldura.
Pe seara am ajuns la Plitvice. Am stat la o pensiune de pe airbnb, cu o gazda fata foarte simpatica si vorbareata. Ne-a povestit despre familia ei, ne-a aratat casa bombardata si fara acoperis in poze din timpul razboiului si chiar ne-a aratat cu degetul unde, langa un pod, statea un tanc in poza. Am capatat ceva tarie de-a lor de baut si o conversatie cu niste unguri veniti tot pentru parc.
Daniug's Weblog 
Lasă un comentariu