Italia 2022-partea II


Mi-am dorit mult sa vad Pompeii, un apogeu al arheologiei, al vietii private de acum 2000 de ani. Cum asta ar fi fost imposibil din Roma intr-o zi, planul a fost sa adaug o descindere in Napoli. Cum un sfat bun poate salva mult timp si oboseala, am plecat urechea la ce mi-a zis Serban si bine mi-a fost: am dat uriasul Pompeii pe Herculaneum. Pompeii era imens, mai putin bine conservat si, chiar daca as fi stat o zi, m-ar fi rupt. Herculaneum a fost perfect pentru vreo 4-5 ore si destul de bine conservat cat sa imi fac o parere si sa vad de aproape multe lucruri minunate. La fel ca si Pompeii, Herculaneum a fost un oras, mult mai mic, ce a fost acoperit de lava Vezuviului. Nivelul actual al orasului Ercolano este cumva la nivelul acoperisurilor orasului antic astfel incat cel din urma este ca intr-o mica groapa si il pot vedea de jur imprejur panoramic. Chiar si cele 5 ore mi-au fost indeajuns si am plecat extenuat, asa ca nu imi pot imagina ce ar fi fost la Pompeii. Recunosc ca am tras putin cu urechea la ghizii din oras.

Herculaneum pastreaza aproape intacte casele si interioarele lor, strazile, arhitectura originala. Am vazut nenumarate minunatii de ingeniozitate mai mica si mai mare a vechilor romani: usi glisante, strazi care cu canale de scurgere a apei, mari lespezi de piatra la intersectia drumurilor, magazinase pentru locuitori, case mai simple sau mai opulente, desene si fresce in situ. Multe fresce si sculpturi au fost duse la Muzeul de Arheologie din Napoli, el insusi o minunatie.

Oraselul se afla chiar in buza marii, astfel incat la venirea prapadului oamenii s-au bulucit in zadar in magaziile din port incercand sa fuga pe mare. La inceputurile sapaturilor au fost descoperite pe cheiuri barci si oameni calcinati, cu bani si podoabe asupra lor, lucruri cat mai de pret pe care au incercat sa le salveze in graba. Nu au reusit si, spre mirarea arheologilor, descoperirea scheletelor a tot continuat pana au ajuns la un numar foarte mare.

Cladirile oraselului sunt aproape perfect conservate si chiar in interior cenusa vulcanica a pastrat pe alocuri picturi pe zid sau chiar bucati de lemn. Ca si la Roma, am ramas cu adevarat masca intelegand cat de ingeniosi erau oamenii aia, ce cunostinte formidabile de mecanica, de fizica, de mecanica fluidelor aveau. Si nu este vorba doar de eficienta si rezistenta a constructiilor, ci si de estetica lor. Constructiile,strazile lor ar fi fost si astazi un etalon de rezistenta, de estetica, de eficienta. Este uimitor cum oamenii s-au apucat sa se bata ca chiorii, sa distruga orasele, apeductele, strazile iar lumea sa ramana in bezna pentru inca 1800 de ani. Vreo 1800 de ani au trecut pana ca omenirea, recuperand putin din cunostintele si spiritul vechilor romani, sa ajunga la un nivel cel putin egal cu cel din Antichitate. Chiar si astazi unele din ideile lor de arhitectura, mecanica, estetica raman la baza constructiilor moderne.

Baza centrala pentru aceasta a doua sectiune a fost Napoli, pe care l-am privit dintotdeauna cu prejudecata unui oras mizer, a maieurilor pe sarma spanzurand deasupra strazilor, a infractionalitatii si a saraciei. Niciodata nu mi-am dorit cu adevarat sa il vad, pentru ca stiam de acasa atmosfera asta si nu imi place sa „stau cu ochii pe butelie”pentru ca am tot facut asta atatia ani in Romania. Ei bine, orasul a confirmat, dar a si infirmat, ambele intr-un sens bun, prejudecatile de acasa. Chiar si pentru standardul nostru din Est, socul initial este mare. Nu este vorba atat de hoardele de oameni de culoare care vand toate nimicurile in Piata Garibaldi din fata garii, cu care esti obisnuit din Paris, ci de asa-zisa mizerie omniprezenta: gunoaiele zac pe strada, tot felul de obiecte iar la colturi mormanele zac neridicate. Cred ca serviciul de salubritate al orasului, daca exista, nu face fata unui asemenea volum de gunoaie. Totul pare un Orient mai europenizat iar la inceput senzatia de insecuritate a persistat. Totusi, dupa 1-2 zile mi-am dat seama ca nimic nu este periculos, ca astia sunt oamenii, ca ei sunt prietenosi si nu este nicio problema sa mergi nici macar noaptea pe stradutele stramte si intortocheate.

Traficul este cu adevarat haotic si se pare ca este pe un podium neoficial in materia asta. Nu exista prioritate iar indicatoarele sunt cam degeaba. Totusi, culmea, spre deosebire de Roma unde pietonul nu traverseaza nicicand strada inaintea vreunei masini in mers, la Napoli am avut impresia ca odata ce te angajezi in traversare, masina iti da prioritate.

Am stat intr-un hostel destul de central, dar deloc luxos, cu oameni amabili la receptie, exact pe una din acele stradute inguste si cu cladiri inalte de 5 etaje din Evul Mediu. Te intrebi cum de urca oamenii zilnic 4-5 etaje fara lift si cum le-au facut inca de acum 5-600 de ani. Faptul ca sunt inguste face, probabil, ca vara sa fie foarte racoroase si placute, cu atat mai mult cu cat sunt pavate cu pietre uriase. Pe stradute merg fara probleme, ba chiar in viteza, scutere, mopede, masini, camionete conduse de copii, fete, oameni, batrani. De cele mai multe ori trebuie sa fii atent la auzul unui motor in spate si sa te feresti. Oamenii sunt insa obisnuiti iar viata nu pare deloc urata pentru ei, in ciuda saraciei pe care o percepem din strada. Ei isi urca inca cumparaturile si obiectele cu un harzob de care au atasata o galeata catre etajele superioare iar la parter, deschizand usa sau geamul, poti vedea direct in vreun micut dormitor. Sau in vreo asa-zisa camera de zi, cu o masa in mijloc la care se strang sa ia masa in familie sau sa joace carti.

Am batut de cateva ori Neapole din zona din care stateam, invecinata cu antica Via dei Tribunali, pe jos, pe Toledo, pana spre mare. Lume multa, circari, lucrusoare ieftine de vanzare, cateva Biserici baroce formidabile si, cireasa de pe tort, Cartierul Spaniol. Nu e foarte intins, dar e chintesenta a tot ce e Napoli, cum spuneam mai sus. Basca mici carciumioare, nu chiar ieftine.

Tot plimbandu-ma prin locuri ascunse, printre gunoaie si chiloti, cu putina reticenta, recunosc, am primit de la un nene in maieu de la etaj o recomandare despre ceva in legatura cu Maradona. Tot orbecaind printre stradute am gasit un adevarat altar dedicat lui Diego, care e religie in oras. Tricourile cu el sunt mult mai multe si probabil ca se vand multa mai bine decat cele moderne si contemporane cu Osimhen, Insigne, Hamsik, Mertens si Koulibaly. Pe jos erau fulare de la multe echipe, pe pereti portrete si picturi murale, numere 10,totul despre SSC Napoli si despre Maradona. Este incredibil cum un om mic a reusit sa faca fericit pana la extaz un oras mare, altfel aparent pauper. Amintirea lui este vie, de parca duminica ar avea meci pe San Paolo. Maradona este pretutindeni in oras: pe ziduri, in tricourile vandute, pe magneti de frigider, pe ziduri.

Nu am vizitat multe lucruri indoor in Napoli. Am intrat in vreo 2 biserici la fel de mari si de impresionante ca si cele din Roma, cu statui si picturi de sta mata-n coada. Recunosc ca folosesc bisericile si pentru odihna picioarelor peste zi, si pentru reculegerea capului si sufletului.

In afara de asta, singura mare atractie napoletana a fost Muzeul Arheologic. El cuprinde o varietate de artefacte minunate nu doar din Pompei si Herculaneum, dar si din toate celelalte orasele mai mici acoperite de lava Vezuviului in 79, si chiar Colectia Farnese de la Baile lui Caracalla din Roma. Exponatele minunate sunt atat de concentrate, atat de bine conservate si de calitate, incat mi-as dori sa revin curand. De fapt am si revenit a doua zi pentru ca ratasem obscenul Cabinet Secret, de care mi-ar fi parut tare rau. Totusi, dupa ce l-am vazut, pot spune ca nu e chiar atat de fantastic, cu atat mai mult cu cate are destul de putine exponate.

Am ajuns pana la mare, am tras cu ochiul la micile plimbari oferite de barcute. Nu am avut timp de Capri si ar fi fost si putin scump, asa ca am preferat sa aloc inca o zi pentru Coasta Amalfi. Am trecut pe langa Castel dell’ Ovo, prin Piata- Nu stiu care, uriasa si nu am gasit niste cartiere mai selecte si vile cochete din zona nordica. Via Toledo, furnicareala si Cartierul Spaniol, precum si ala in care am stat, au facut toti banii si au reprezentat chintesenta Neapolelui.

Un timp special l-am rezervat Coastei Amalfi. Bine gandita, pentru ca vara mi-ar fi imposibil sa trec pe acolo, prin calduri insuportabile, am suferit totusi putin organizatoric. Din vina mea, bineinteles. Eu m-am culcat cam tarziu si m-am trezit cam tarziu in unele zile, pierzand ore pretioase. Am facut doua drumuri pe coasta, din sensuri opuse. Prima zi am fost cu trenul pana la Sorrento si de acolo cu bus-ul pana la Vietri sul Mare, de unde m-am intors cu trenul. A doua cu trenul pana la Vietri sul Mare, pe coasta pana la Ravello si inapoi.

Am inceput cu Sorrento si am descoperit un orasel minunat, cu vile specific sudic-mediteraneene, vegetatie si flori minunate, de fapt o mica statiune destul de eleganta spre vestul micii peninsule. Cum spuneam, am fost insa cam pe fuga, desi oraselul ar fi meritat cu siguranta cel putin o zi de luat la pas pe indelete si de admirat indelung peisajele de pe faleza.

Am trecut dealul cu autobuzul, prilej de a se strecura printre pini, maslini, portocali, lamai, samd pana la Positano. Ca o fi fost in afara sezonului, ca o fi fost aglomeratia caselor sau ca s-o vedea mult mai frumos de pe mare, Positano nu m-a impresionat. Am coborat alerg pana jos de tot, am intrat in Biserica, am aruncat nenumarate ocheade catre satuc si mare, dar, cum standardul era deja ridicat, am fugit repede catre bus.

Urmatorul orasel a fost Amalfi, cel care da si numele intregii riviere. La fel de celebru si putin mai interesant. Am intrat in orasel si am vazut tot felul de lucrusoare facute din lamai: bomboane, prajituri si celebrul limoncello. Nu am stat prea mult si poate asta e cauza usoarei dezamagiri.

Coasta insa, peisajele, marea, soseaua care serpuieste uneori periculos de-a lungul ei, sunt formidabile. Probabil ca vara, cand albastrul marii este deschis, spre turcoaz, arata si mai frumos. Am trecut prin Minori si Maiori la limita asfintitului si cu regretul ca nu m-am miscat mai repede dimineata, pana la Vietri sul Mare de unde am luat trenul inapoi.

In alta zi am parcurs o parte din traseu in sens invers. Am plecat mult prea lenes din Napoli, gresind calculul timpului. Am orbecait prin Salerno dupa autobuz si inca vreo ora jumatate in Vietri pana sa reusesc, in sfarsit, sa iau bilet corect de la chioscuri si sa il prind pe cel spre est. Nu am apucat decat sa vad ce mi se recomandase, anume Ravello, care e cu adevarat cel mai frumos satuc de pe Coasta Amalfi. Situat la inaltime, pe niste dealuri, retras putin de la litoral, priveste de la o intaltime frumusica asupra marii din fata. Si priveste cu adevarat minunat. Privelistile de sus sunt incredibile, mai ales din Vila Rufolo. Noroc ca de jos si-a facut mila busul sa ma duca, ba chiar gratis, pana sus, in sat. Din pacate am ajuns tarziu si m-am grabit ca un turist japonez sa prind toate unghiurile, toate peisajele din Vila catre mare. Un litoral si peisaje mai frumoase e greu sa gasesti la mare iar cei care au imaginat si proiectat Vila aveau cu siguranta cel mai bun gust care poate exista. Din pacate, din cauza intunericului, am ajuns la cealalta capodopera, Vila Cimbrone, chiar in prag de asfintit, tocmai cand se inchisese. Am reusit sa gasesc combinatia de autobuze inapoi pana la Vietri sul Mare si de acolo trenul, blamandu-ma pentru a fi irosit cea mai mare parte din zi si a fi ajuns la Ravello cand mai ramasesera doar vreo 2 ore de soare.

Per total Ravello, Muzeul de Arheologie si Napoli au fost niste surprize neasteptat de placute iar la Herculaneum ma asteptam sa ma captiveze,.

Lasă un comentariu