Hong Kong decembrie 2013

Ultimele 2 zile ale Asiei 2013 au fost rezervate Hong Kong-ului( HK). Cu totul necaracteristic pt.mine, nu mi-am facut temele cum trebuie: am citit prea putin si fara sa imi insusesc bine informatiile despre ce ar fi trebuit sa vad la HK , cum sa ma deplasez si, mai ales, nu am reusit sa fac nicio rezervare de cazare.

Am ajuns foarte comod si rapid de la Guangzhou, in aproape 2 ore, pentru un pret dus-intors de aprox.200 lei.Cum trenul a inceput sa treaca prin suburbii, am remarcat, iarasi, lipsa de spatiu omniprezenta in Asia: cladiri inalte una peste/langa alta, sosele sub/supraterane si fiecare bucatica de teren folosita. Cu toate astea, parca ramane loc si pentru ceva natura, spre deosebire de Guangzhou. Am realizat ulterior ce vegetatie superba a cam fost marginalizata pentru a construi pas cu pas un asemenea oras. Plante foarte interesante, o multime de verdeata ce pe alocuri, daca ar fi lasata sa creasca, ar semana cu o padure tropicala.

Dupa alte cateva cozi, formulare completate, ne-au lasat si in HK:). Omuletii au inca o frica teribila de…gripa aviara:)) Noroc ca in gara am pus mana pe o harta bunicica, inclusiv cu niste sugestii de repere. Cum cazare nu aveam iar problema era stringenta, a trebuit sa analizam daca dam intaietate chestiunii sau plimbarii. Cum, cautand fara orizont cazare(fara sa stim unde si nefiind nici dispusi sa aruncam cu banii pe prima optiune ivita), riscam sa pierdem prea mult timp din si asa putinul avut la dispozitie la HK, am decis, cu riscul de a ramane boschetari, ca cel mai important e sa vedem ce avem de vazut ca cine stie daca vom mai avea ocazia vreodata, in caz ca ratam. Boschetar treaca-mearga, dar sa-ti para rau ca n-ai vazut indeajuns HK ar fi chiar pacat.

Am luat metroul pana la Tsim Tsa Shui,o statie multi/inter-modala. Practic ( cel putin) 2 statii de metrou conectate printr-un pasaj subteran ramificat, imens. De unde ne-a lasat metroul pana la gura pe care voiam sa iesim, am mers vreo 15 minute, inclusiv pe vreo 2 scari rulante de zeci,chiar sute de metri. Dar iata ca am iesit:)! Imediat am incercat sa localizez bacul care trece pe insula HK, timp in care cei doi Sora au gasit o cladire inalta(se putea altfel?), cu niste decoruri aurite si cu un monument destul de interesant in fata. Cum timpul e pretios si nu imi permit sa pierd vremea cu bagatele care nu sunt pe primele locuri in planul meu, i-am zorit spre bac. Am tras putin mata de coada dupa un sandwich de la Mc si i-am prins taman in dreptul turnului care e tot ceea ce a mai ramas din vechea gara englezeasca.

In sfarsit am ajuns la unul din vaporasele care, din 10 in 10minute, trec pe insula. Prima impresie a fost cea a unui tangaj destul de dubios cu care, din fericire, m-am obisnuit repede. Urmatoarele impresii au fost urmate de exclamatii datorita zgarie-norilor si peisajului exceptional ce a insotit traversarea. Dincolo, pe insula, ne astepta un baraj de zgarie-nori, care mai de care mai sofisticati, in decorul unui peisaj natural fost exceptional. Insula trebuie sa fi aratat foarte frumos inainte de invazia oamenilor care acum, datorita constructiilor secolului 20, se simt foarte mandri de ce au realizat. Ce e drept, nu e putin lucru;) Si, dupa cum observam imediat ce trecem pe insula, tot lucrul e inca in progres. Vazut de pe insula, nici malul continental nu este chiar de lepadat la capitolul zgarie nori dar oricine observa imediat ca partea leului si-o ia insula.

HK a fost colonie britanica vreme de vreo 150 de ani si a fost retrocedat, conform intelegerilor, catre China, in 1997.Pentru ca nivelul de trai a crescut extraordinar, depasindu-l chiar pe cel din metropola, cetatenii HK, ex-supusi ai Majestatii Sale, nu au primit cu prea mare entuziasm, intoarcerea in China. Intelegerea intre cele doua state a dus la sistemul „o tara, doua sisteme”. Asadar, HK este parte a provincie cat se poate de autonoma a Chinei, cu care are in comun doar apararea si politica externa.In rest, gradul de autonomie este foarte ridicat, economia fiind in continuare una din cele mai prospere din lume. Toata lumea a auzit de Bursa din HK! Practic, cel putin pe insula, totul s-a pastrat din epoca britanica: moneda, scumpetea, circulatia pe stanga, tramvaiele si autobuzele double-deckers, luxul din magazine, curatenia si civilizatia, necesitatea de a lua viza de intrare in China la intoarcere.

Englezii, pe langa avanpostul insular, au adaugat coloniei si o bucatica din continent. Astazi facand parte in continuare din HK, partea asta isi vede iremediabil pusa amprenta de toate tarele Chinei continentale: balamuc, boschetareala, comert ieftin si prost,etc.

Odata trecuti garla, am mers tinta catre funicularul care duce pe un deal in varful insulei. In drum am dat peste o superba bisericuta anglicana, capul Bisericii Angliei de pe insula. Au fost aici nenumarate notabilitati de-a lungul vremii. Evident, creste inima in mine, confirmandu-mi superioritatea civilizatiei insulare asupra regiunilor mult mai putin civilizate carora providenta le-a scos natia asta aleasa in cale:)

Ne intampina o coada serpuita in care suntem indreptati de cordoane spiralate. Ne asezam unde scrie ca mai avem vreo ora jumatate. Cum am citit ca privelistea de sus este un must-see, nu ne dam batuti in fata puhoiului de oameni. Totusi,coada nu merge prost si in vreo juma de ora, ajungem la casa de bilete. De aici incolo, previziunea de timp se indeplineste si asteptam 20de metri timp de vreo 3 tramvaie sa urcam si noi intr-unul.

Ce a urmat, sus, este insa de poveste. O priveliste cum doar in vederi vezi asupra intregului HK, atat insular, cat si continental. Toata zona continentala, stramtoarea prin care tocmai ce am venit cu vaporasul, Golful Victoria sunt la picioare. Pana la picioare, mai sunt zgarie norii de la poalele insulei, care ne-au intampinat. De fapt, malul insulei pe care se gasesc zgarie-norii nu este foarte intins asa ca ei s-au bulucit toti pe tapsanul asta. Vreo 2 sunt mai celebri si i-am tras predilect in pozele mele nereusite.Unul dintre ei, parca Bank of China, are o poveste interesanta: a fost proiectat foarte futurist de acelasi arhitect care a cadorisit Luvrul cu piramida din fata.  A crezut asta ca avangardismul lui poate patrunde si in Orientul indepartat, asa ca a imaginat un zgarie nori incins ca un brau de cateva triunghiuri, ca niste centuri. Se pare ca nu a consultat si specialistii locali in feng-shui, o treaba deosebit de apreciata in zona. Ar fi aflat ca triunghiurile lui proiectate pe sticla sunt o oroare la adresa linistii lumii, a bunului mers al acesteia si, practic, sunt niste simboluri cvasi-sataniste. Cum credinta este incetatenita pana la cele mai neinsemnate niveluri, chiar si oamenii de afaceri au considerat ca simbolul triunghiului va aduce ghinion in afaceri si chiar falimentul, asa ca au fugit in masa nu doar din cladirea proaspat terminata ci si din cele dimprejur. Din fericire totul se termina cu bine, falimentele n-au fost chiar multe, bancherii s-au cam intors iar cladirea are chiriasi si in ziua de azi.

Inapoi in HK-ul insular, de jos, a fost o placere plimbarea printr-un oras care nu se distinge cu nimic de unul tipic englezesc. In primul rand, autobuzele si mai ales tramvaiele double-deckers. De fapt se pare ca tramvaiele de acest fel, desi au amprenta asta tipic englezeasca, sunt aproape unice in lume. Niste frumuseti tocmai bune de pozat(nu de mine,ca nu-s un pozar bun) si in care n-am scapat ocazia sa ma urc, fie si numai de o plimbare mai mult de moft. Ziua de plimbare s-a incheiat totusi cu tramvaiul double decker si, dupa trecutul garlei inapoi cu metroul, a inceput cautarea unui loc de dormit. M-am invoit cu famelia Sora ca nu suntem dispusi sa dam prea multi bani si oricum nu prea credeam a gasi chestii ieftine la botul calului. Am decis sa apucam principalul bulevard din HK continental de la capat catre mare, scanand dupa orice ar semana a oferi 3 paturi. Increzatori in oferta, am pornit de la o statie de metrou prea departata, pentru a ne maximiza sansele. Inceputul n-a fost insa deloc plin de oferte desi pe net pareau a fi destule hosteluri in zone, in cladirile uriase. Am refuzat vreo 2 hoteluri serioase pentru motivul de a fi avut preturi serioase. Doar cautam preturi neserioase! Vizavi pareau a fi doua hosteluri/guesthouse destul de obscure. La unul dintre ele nu m-am putut intelege in niciun chip cu proprietarul: nu doar ca nu intelegea,ca de altfel,multi,niciun cuvant englezesc, dar nu parea sa inteleaga nici macar limbajul mainilor! Vecinul lui parea a imi face o oferta dar totul pleca de la inchirierea cu ora: se pare ca nu era nimic obscen iar omul nu era defel vreun „peste”, asa cum credea Ada ci in spatele ofertei lui era obiceiul neaos al localnicilor de a se odihnic cat pot si unde pot: un somn de 2-3-4 ore, iepureste, este unul comun. Scara blocului si omul erau prea dubioase totusi.

In plus, la parter, Ada a vazut apogeul unui obicei local specific: oamenii din partea asta de lume au printre obiceiurile uzuale horcaitul si scuipatul pe strada. Nu doar ca ele sunt facute dupa cel mai golanesc mod posibil dupa standardele europene dar sunt foarte uzate de ei. Astfel, prima manifestare de acest fel am vazut-o la o domnita tanara, cu fusta scurta si pantofi eleganti care nu a ezitat sa horcaie si sa arunce o flegma ca de cal. Am luat-o drept fata de moravuri usoare dar,auzind si alte horcaieli,ocazional, pe langa noi, am inteles despre ce este vorba.

Ei bine, ca sa ne intoarcem la cazarea noastra, lovitura de gratie data dubiosului ofertant de mai sus a fost data chiar de un conational de-al lui. La parterul sus-numitei sordide scari(dupa standarde europene pt.ca dupa standarde asiatice era una mai mult decat decenta), sedea chircit pe vine un tanar destul de bine imbracat, marcat de cine stie ce ingurgitase si care isi varsa toate maruntaiele intr-un mod extrem de zgomotos intr-o punga de care avea mare atentie. Adei i s-a facut aproape rau si a propus sa spalam putina repede, crezand ca este vorba de ceva periculos. Eu, ca un porc de baiat, m-am declarat perfect acomodat cu situatia, ba chiar am empatizat cu bietul om gandind la grelele dimineti pe care le aveam odinioara dupa Club A sau Fire, scotand aceleasi sunete cu el. Mai mult decat atat, cel mai frumos gest mi s-a parut a fi fost grija cu care tinea punga in care isi bora toate matele. Parea a fi foarte grijului cu mediul inconjurator. Am plecat totusi repede dar sunt convins ca la final s-a ridicat calm si a dus civilizat punga la tomberon:)

Imediat, am avut norocul sa gasim o cazare la care am visat atat! Deja picioarele incepeau sa cedeze.Am ajuns la etajul 1 al unui bloc de 30 de etaje de pe strada principala. O tanti nu a reusit sa ma inteleaga, la fel ca predecesorul ei, nici in engleza si nici cu ajutorul mainilor. Imi explica, la fel, niste tarife orare. Eu ii spuneam ca sunt de acord,numai ca vreau sa cumpar 7-8 ore, pana in dimineata urmatoare, la ora 8-9. Nu ne-am inteles dupa 10minute de parlamentari, mainile mele au obosit, asa ca a fost nevoita sa apeleze la un prieten care a rezolvat,in sfarsit,problema. O alta tanti, de la celelalt capat al firului, care era intermediarul intre noi doi, ne-a pus cap la cap engleza mea si chineza ei, cererea si oferta care, in mod fericit,s-au intalnit. Am dat 20 de EUR de om pentru o mini- camera in care un pat mare si unul mic umpleau intreg spatiul. O mica toaleta+dus in care nu incapea mai mult de un om nu prea mare completau incaperea. Cel mai spectaculos era insa faptul ca fereastra, zabrelita si cu niste incuietori bizare ale termopanelor, dadea, de la etajul 1, direct in strada principala, cea mare. Etajul superior al autobuzelor double-decker trecea aproape prin fata mea si puteam face cu mana pasagerilor! Totusi,traficul nu parea a fi chiar cel mai aglomerat din lume.

Dupa putina relaxare a ciolanelor, am plecat spre malul garlei, pentru a prinde Symphony of Lights. Din pacate am ratat showul despre care nu stiam ca tine doar 20min. Consta in luminarea spectaculoasa prin lasere si jocuri de lumini a malului insular al HK-ului unde toti zgarie norii joaca rolul de un fel de cearsaf de proiectat lumini:) Chiar si fara lumini si sunete, panorama de noapte a zgarie norilor e spectaculoasa.Cum eram aproape de Craciunul care, comercialist,a invadat orice zona din lume, reclamele si urarile de sezon erau pe toate gardurile si cladirile. Pe faleza, am apucat-o in continuare, spre una din noile mari atractii ale tarmului: Aleea Celebritatilor. De fapt, o alee a la Hollywood cu staruri de cinema. Starurile HK-ului sunt de fapt actori de kung-fu, film specific orasului si care a culminat cu Bruce Lee. Tot felul de celebritati locale si-au lasat imprimeul mainilor acolo iar totul culmineaza cu o statuie, singura, evident, a marelui Bruce Lee. Atat de singura incat am ratat-o la dus, noroc ca n-am mai scapat-o la intors.

Dupa asta, epuizat de o zi ca asta, Sorin a dat, ca de multe ori, bir cu fugitii, la masaj tailandez. L-am banuit,impreuna cu Ada, de lucruri obscure, de a nu se descurca sa ajunga la camera, dar ne-am pomenit cu el in camera pe la 11 seara, taman cand incepeam sa ne facem griji. Noi am revenit la camera pe jos, dupa inca o plimbare extenuanta.Singurul lucru interesant a fost un bazar de noapte,in care am vazut si lucruri frumoase, pe langa omniprezentele si majoritarele kitschuri. Nu prea mai aveam maruntis si nici bani schimbati si nu mai eram dispus sa cheltui, asa ca nu prea am onorat targul cum se cuvine.

A doua zi, sef turistic al expeditiei, asa cum ma declar oriunde, am convins auditoriul sa mergem in cealalta parte a insulei. In pliante aparea tentant un Ocean Park si o plaja si peisaje minunate. Lipsa de informare prealabila si-a spus inca o data cuvantul si ne-a facut de ras: ne-am infiintat la Ocean Park si, dupa putina si nelipsita coada, ne-am imbarcat pe un autobuz care ducea calatorii acolo. Ba chiar am platit si un bilet dus intors la un pret, evident, ceva mai scump decat o cursa regulata. La fata locului am regretat distractia:) Desi stiam de jos ca e destul de scump, cel putin intr-atat incat sa nu mai vreau sa il vizitez, sus mi-am dat seama ca nu sunt acvarii uriase si nu sunt pesti si alte vietati marine ci un banal „extraordinar” parc de distractii cu moutaign rousee-uri si de toate. Am plecat fericit, fara umbra de regret ca nu am vazut cine stie ce vietuitoare. Nici nu ma batea gandul sa dau o palarie de bani ca sa ma dau iar in leagane!

Plimbarea n-a fost totusi in van: am luat un taxi care ne-a dus fix in cealalta parte a insulei, in golful Repulse. O frumusete, exact ca in pozele agentiilor de turism despre destinatii exotice! Insule mai mari sau mai mici in tot golful, exact ca in filmele cu pirati:) Am facut o plimbare pe plaja, pe un promontoriu amenajat superb si, ca sa ma pot lauda, am intrat chiar putin in Oceanul Pacific. Apa insa era destul de rece asa ca povestea mea de dragoste cu Oceanul Pacific s-a sfarsit repede, mai ales ca a trebuit sa ne intoarcem directia Guangzhou-avion.Drumul de intoarcere, cu autobuzul serpuind pe serpentinele insulei si apoi printre zgarie nori a fost la fel de frumos. Din pacate a trebuit sa-i dam bataie si sa ne grabim spre avion.

Cam asta pt acum. Sper sa revin in Estul indepartat pt.Japonia.

Decembrie 2013- China, Hong Kong- partea unu

Am vazut pe la jumatatea lui noiembrie un mail pe rgo despre un Campionat Mondial pe echipe ce va fi tinut in China in decembrie. Am banuit ca nu prea vor fi interesati jucatorii romani de top de un campionat organizat cam in pripa si, cum acolo scria ca vor fi suportate de organizatori cazarea si masa, am zis ca ar fi o oferta buna si am inceput sa sondez terenul. Doar Sorin Sora se pare ca era interesat de plimbare dar si el cam oscilant asa ca am abandonat pista. Sorin a revenit in forta si, in lipsa unui al treilea membru al echipei, a cooptat-o pe Ada.

Indecizia si vizita primului ministru chinez in Romania, care a inchis ambasada pt.o saptamana, ne-au costat ceva bani. Totusi, am obtinut in timp util viza si am luat si biletele de avion cam scump, cu doar o saptamana inainte.

Zborul catre Guangzhou a fost teribil de obositor si de plictisitor,mai ales la dus. Nu reusesc nicicum sa dorm confortabil in scaunele care nu se lasa pe spate decat putin si, cu toate ca Qatar-ul are videouri, jocuri samd. in tableta din spatarul scaunului din fata, nu mi s-a parut nimic interesant. Vreo 5 ore pana la Doha, escala de cateva ore si de acolo inca vreo 7-8 pana la Guangzhou. Colac peste pupaza, o intarziere de vreo 4 ore a escalei la dus care m-a facut sa ma tarasc de somn prin aeroport. Abia tarziu am descoperit o sala de dormit ceva mai confortabil. Too little,too late. Bine macar ca am gasit internet in aeroport.

Campionatul Mondial pe echipe a fost scos din joben de chinezi: probabil ca au vrut sa-si mai adauge cate ceva in cv si au zis sa mai organizeze un campionat. Prima editie a adunat insa, ca „seeded teams”, cei mai tari jucatori in ascensiune din China, Coreea si Japonia. Ca sa fie frumos, au bagat in concurs inca pe atatea „wild card teams”, formate din jucatori celebri din cele 3 tari, ba chiar din legende aka dinozauri precum japonezii. Per total au strans cam tot ce puteau strange mai bun. Au jucat Takemiya, Cho Chi Hun, Kobayashi Koichi, Lee Changho,Gu Li precum si ultimele staruri in ascensiune din toate tarile( pentru amici din afara GO-ului care citesc povestea asta, e ca si cum te-ai duce cu echipa de la bloc sa joci la Campionatul Mondial al Cartierelor, unde dai peste Cr. Ronaldo, Messi sau Ibrahimovici ca adversari directi). Nu am memorie prea buna la numele astea orientale asa ca le mai sar. Premiile au fost pe masura, organizarea a avut bani multi dar, dupa cum am vedea, nu cantitatea si in niciun caz a banilor, este problema chinezilor. Sute de mii de euro la primele locuri si chiar si o amarata de victorie a amatorilor pe tabloul principal aducea peste 1000 EUR/cap de om.

Noi insa am fost departe de asa ceva. Am plecat de acasa cu desarta speranta ca vor veni tari bananiere pe care sa le putem bate si noi. In concurs insa nu am putut avea sperante sa batem pe cineva, marea majoritate a echipelor avand jucatori de peste 5d. Nici vorba deci sa ne calificam macar pe tabloul principal.

„Scopul” nostru principal a fost atins chiar din primele minute ale ajungerii: dupa ce am asteptat intr-un vacarm de nedescris la aeroport venirea masinii care sa ne duca la hotel, ne-am dus direct la inscriere si de acolo, fara sa ajungem in camera de hotel, direct la tragerea la sorti a preliminariilor. Cu o mana „excelenta”, in calitate de capitan, am tras la sorti ca prima runda din cele 3 sa o jucam cu BYE. La o adica n-ar fi fost asa de rau daca am fi avut cat de cat sanse la calificare pt.ca BYE ne-a adus 2 pcte, ca o victorie, dar „golaveraj”zero. Celelalte 2 runde n-am avut insa nicio sansa luand toti trei batai pe linie.

Cu Lukas Podpera- 6dan n-am inceput rau, dupa aprecierea lui jocul a fost egal pana in middle game cand n-am mai putut tine pasul. Am inceput destul de interesant si cu un taiwanez(parca) de 7dan. L-am taiat pe o latura si paream sa conduc ostilitatile dar din pacate n-am gasit mutarea care sa-l tina „in priza”si jocul a scapat de sub control.Nu a fost cu suparare insa pt.ca ne asteptam la asa ceva si, dupa doar o zi de GO, am avut tot restul in fata pentru plimbare. Ne-a fost teama ca chinezii ne vor „aresta” si ne vor obliga sa mergem zi de zi la concurs dar nu a fost asa.

La locul unde se juca mergeam cu 2 autocare inscriptionate cu „1st PCK World GO TEAM CHAMPIONSHIP”. Toata lumea se imbarca dimineata, dupa micul dejun si revenea pt.pranz. Urma a doua imbarcare, cea pentru sesiunea de dupa-amiaza. Noi am mai dat pe la concurs abia intr-o dimineata, prin semifinale, cand mi s-a parut teribil de plictisitor: dupa ce ca ne-am dus, partidele s-au intrerupt ca de obicei, la pranz, la jumatate, si astfel am ramas frustrati ca nu le-am putut vedea pana la capat. In plus, cei care nu jucau erau manati intr-o camera speciala unde proiectau de pe IGS o partida sau 2 din cele care se jucau. Nu se comentau si majoritatea faceau altceva. Nu in ultimul rand, era destul de frig astfel incat nu am mai revenit decat la finala si la festivitatea de premiere.

Concursul l-a castigat Coreea seeded team, care a batut in finala China seeded team. In semifinale jucasera Coreile si Chinele. Am primit si noi la festivitatea de premiere ceva simbolic si multe materiale despre organizatori si sponsori. De altfel in niste conditii grafice excelente, semn ca chinezii n-au facut rabat la bani.

Cazarea,cum spuneam, oferita de organizatori in niste conditii foarte bune. Baiyun Hotel are vreo 5 stele. Nu e chiar cel mai luxos din lume dar avea tot ce ii trebuia in conditii excelente. Din pacate am dat destui bani, ca de obicei, la internet.Masa, bufet, a fost din pacate zilnic aceeasi. Daca la inceput m-am entuziasmat sa mananc din cele mai diverse lucruri,pe final m-am cam lehametit. Am trecut insa in revista cam tot ce era bucatarie asiatica iar la festivitatea de deschidere chiar am exagerat cu diversificarea:)La cea de inchidere am nimerit la masa cu Takemiya si cu Kobayashi Koichi asa ca m-am temperat:)

Daca tot am terminat concursul inainte de a incepe, din prima zi, ne-am bucurat de plimbare.Pentru inceput, in prima seara, am pornit intr-o plimbare „de recunoastere” pana la Pearl River ca sa vedem Canton Tower. Turnul, inexplicabil pt.intaltimea lui, nu l-am reperat(probabil fiind obturat de alti zgarie-nori), raul l-am gasit intr-un final dar plimbarea a fost mult mai lunga si extenuanta decat prevazusem.

Guangzhoul este un oras urias, cu o populatie estimata, in functie de suburbii, anotimp, navetisti, samd, la vreo 12-17 mil.oameni. Si intr-adevar, sunt multi, foarte multi. Cata frunza si iarba! De fapt asta e principalul lucru care l-as putea spune despre Guangzhou. Cel putin in zona centrala si la metrou, mai ales in orele de varf si pe strazile de cumparaturi, atata lume peste tot ca mi se facea rau vazandu-i. Puhoi de oameni si in stanga si in dreapta, in fata si in spate si in sus si in jos! Nici nu intorc bine capul ca dau peste alt suvoi de oameni. La metrou e cel mai mare balamuc la orele de varf cand se avanseaza pe varfuri. Multi au masti pe nas dar nu pentru a se feri de microbii din aer ci…pentru ca sunt raciti si nu vor sa le dea si altora raceala. Dragut! Parca nici Hong Kong-ul nu m-a zapacit intr-atat ca metroul din Guangzhou!

Zona de sud-vest a Chinei,avand in mijlocul ei Guangzhoul, este, probabil pe langa Beijing, cea mai dezvoltata economic din tara. Geopolitica si, probabil, apropierea de Hong Kong, Macao si alte rute comerciale, a jucat un rol extrem de important. De fapt nimic nu tradeaza comunismul in viata de jos, de pe strada. Oameni imbracati occidental, telefoane si toate aparatele din lume, reclame gen occidental si chiar la firme vestice. Comertul asisderea. Ma asteptam la ceva restrictii, la decenta, la mai multa politie pe strada, la o atmosfera ceva mai apasatoare. Cel putin la vedere nimic din toate acestea si fiecare alearga efectiv fara oprire dupa ceva. O practica amuzanta, relevanta pentru larghetea moravurilor: pe langa hotelul nostru, intr-o zona cu multe hoteluri si magazine, seara, pe jos, erau nenumarate carti de vizita ale unor chinezoaice cam…dezbracate. Initial m-am mirat de numarul lor, de „mizeria” facuta de ala care le-a „pierdut”. Am observat fenomenul si in serile urmatoare cand am inteles ca asa inteleg „fetele vesele” sa-si faca reclama: arunca carti de vizita pe jos, in preajma hotelurilor unde, probabil, trag o groaza de straini.

Comunismul apare imediat cand ridici ochii din pamant si vezi blocurile uriase. Facebookul, youtube si twitter sunt banate dar contra-cost exista solutii tehnice ca sa eludezi interdictia. Ba chiar intr-un mare magazin de electronice am vazut un afis cum ca”oferim contra cost parole/site-uri de stat pe facebook,youtube”:) Bunastarea economica nu tradeaza comunismul dar asta este doar orasul cel mai prosper din China din zona care istoric a fost cea mai apropiata de rutele comerciale si de prosperitate. Se pare ca in interiorul tarii, cu cat urci spre nord si te abati spre vest lucrurile n-ar mai sta chiar asa bine. Oricum, evident, intr-un asemenea oras, prosperitatea economica este un termen generic pt.ca o mare parte nu o duc deloc prosper.

Ca impresie generala, un oras obsedant, in care nu as mai vrea sa revin. O idee despre ce ar fi putut face Ceausescu daca ar fi trait in continuare, pana la vreo 100 de ani. Un oras imens format din blocuri peste blocuri, printre blocuri si iar blocuri. Cartiere nesfarsite de locuit si, in zona centrala, zgarie-nori in spatele altor zgarie-nori si in fata altor zgarie-nori. Parca eram strivit intre atatea matahale de beton, intre atatia omuleti mici, identici, disciplinati.M-am intrebat daca cumva cineva se poate intalni din intamplare in oras cu cineva cunoscut?:))

Cu toate ca nu stau chiar rau la spatii verzi si exista si parcuri frumoase unde dimineata isi fac exercitiile de inviorare, obsesia persista. Nu pot vedea ce e in spatele unui zgarie-nori ca il vad pe altul. Nu pot avea orientare aproape din cauza asta.  Din cate am apucat sa vad, blocurile-dormitor din cartierele de locuit arata destul de rau. Nu ma pot decide care dintre ele sau suratele lor din Romania arata mai rau dar probabil ca, datorita balcoanelor inchise dupa cum vrea fiecare, cele de acasa ar castiga concursul.

Ca sa suplineasca lipsa de spatiu,ca peste tot, orasul a fost construit (si) pe verticala. Pe langa inaltimea constructiilor, unde 30 de etaje este normalul, sosele din cele mai incarligate taie orasul, unele trecand pe langa balcoanele si ferestrele oamenilor. Intimitate nu exista insa in orasul asta unde nu poti fi singur niciun moment. Senzatia de balamuc este intetita de strada obisnuita unde la parterul fiecarei constructii sunt magazine. Fie mai decente, in zona hotelului, fie care de care mai…chinezesti, in centru.

Tot trotuarul este un magazin si vand orice, ca sa ma exprim concis. Un balamuc general care continua in mai pitorestile stradute din spatele frontului stradal de cladiri. Sigur ca acest cartier in cartier arata mult mai „rau”decat strada mare, dar eu le apreciez mult mai mult. Am intrat printre stradutele inguste pline, iarasi, cu „magazine”. Daca cele de la strada se adreseaza trecatorilor, cele de pe stradute sunt mai mult pentru „bastinasi”. Calitatea produselor scade insa si mai mult. Omniprezente aici sunt insa bucatariile ad-hoc in care oamenii par sa gateasca pentru vecini, pentru cativa banuti. Pentru un european, bucatele par insa gretoase: un melanj nesfarsit de sosuri dubioase, de bucati care par sa miste din moment in moment in ceaunele mari. Nu stii daca sunt de natura vegetala sau animala.

Sa revenim pe strazile orasului,unde, precaut, m-am apucat intai de cumparaturi pentru acasa. De fapt, daca nu as fi cautat asta, e posibil sa ma fi plictisit curand. Am avut insa tema de cumparat pentru unul, altul, jucarii,etc. Ba chiar unii m-au inzestrat cu bani, cu solicitari expres. Altul, si mai entuziast, mi-a dat bani si increderea lui in alb pentru a-i cumpara ce cred eu de cuviinta. Mare e gradina cumparaturilor si multi zapaciti incap in ea! Febra cumparaturilor si dorinta de a nu cumva sa il nemultumesc pe vreunul mi-au luat o groaza de timp si de fapt m-au plimbat prin tot centrul orasului. Pana la final bine ca i-am multumit pe toti! Ba chiar am nimerit-o f. bine asa ca se pare ca am talent la „shopping”!

Magazinele omniprezente vand orice, in calitati care de care mai dubioase. Cuvantul „chinezarie”, care la noi face cariera, are o binemeritata origine. Fiecare te imbie cu produsele lui si multi nu o fac doar dulceag ci chiar te striga, te saluta ca si cum te-ar cunoaste din copilarie, intra in conversatie chiar daca nu au nicio silaba in comun cu tine. Cei mai indrazneti se urca pe cate ceva mai iesit in relief si zbiara din toti rarunchii. Toata strada e un furnicar: oamenii nu mai au loc pe trotuare si invadeaza presupusul carosabil unde sunt intampinati prietenos de claxoane din masinile mult mai putin numeroase. Ricsele transformate dintr-un fel de triciclete mai mari fac parte din spectacol. Din pacate nu am apucat sa merg cu vreuna. Nu poti face 10 metri fara sa te ratacesti de companion.

Din pacate, dincolo de forfota ametitoare si de magazinele care vand orice, un oras de dimensiunea asta nu prea are ce arata. Orasul a fost construit extrem de rapid, in ultimii 15-20 de ani la dimensiunile astea. Cineva mi-a zis ca in zona centrala in care ne-am intalnit, acum 20 de ani erau paduri. Sigur ca orasul nu a aparut din senin dar pot ghici ca s-a petrecut cam ce s-a intamplat cu Bucurestiul: dintr-un oras mare, de dimensiuni rezonabile si autosustinandu-se, politica de stat a adus fortat un mare aflux de oameni, care au trebuit „cazati” in imensele cartiere-dormitor, cu conditiile de trai aferente. Din orasul care a fost pana de curand n-a ramas mai nimic. Tot din ce mi s-a zis, mai exista cateva strazi prin centru, asfixiate de comertul alandala, care cica ar pastra din vechea arhitectura a orasului. Neingrijite, ca si suratele lor bucurestene, casele nu arata extraordinar, autoritatile asteptand mai degraba ca ele sa se darame decat sa le conserve cu mandrie. Doar locuitorii lor cica se opun cu indarjire, refuzand gramezi de bani ale „dezvoltatorilor imobiliari”, gata oricand sa mai strecoare inca alte zgarie-nori pe cativa pretiosi metri patrati. Totusi, vraja va dura inca doar alte cateva zeci de ani pt.ca din cate inteleg Iliescu s-a facut auzit si in China: proprietatea privata e un moft si nu dureaza la infinit, astfel incat intr-un final statul ii va demola fortat.

Am inceput printr-un muzeu de arta populara. Un fel de fost metoc al oamenilor care veneau din provincie in marele oras cu treburi. O incinta nu foarte vasta, cu cateva incaperi aproape open space care aveau diverse exponate, categorisite. Am vazut sectiuni de fildes sau os sculptat, sectiuni dedicate diverselor mestesuguri traditionale din China. Impresionante mi-au parut goblenurile care de la distanta pareau poze extrem de bine realizate. Politicul si-a bagat si el coada si am remarcat si aportul vajnicilor comunisti la minunatele realizari ale boborului chinez. Deosebit de frumoase mi-au parut fatada detaliat sculptata, sectiunile de portelanuri, sculptura in lemn si gravurile. As fi cumparat ceva din fildes dar era f.scump asa ca m-am multumit pentru a da cadou cu un medalion din os.

Din aceeasi categorie, am vazut pe final, singur, o zona care, la fel, ar fi incercat sa pastreze din arhitectura traditionala cantoneza. La fel de neimpresionant, tradand dezinteresul autoritatilor pentru a conserva si a pune in valoare traditiile locale. Comunistii de vita noua se pare ca au descoperit banul si altceva pentru ei nu mai are valoare.

Un loc mai interesant, pe care l-am cautat ceva vreme, a fost un templu budist, Liurong. Cateva statui impresionante ale lui Budha si ale acolitilor sai, femei venite sa se roage cu gesturi ample si cu ofrande simbolice, culori intense si o pagoda de vreo 17 etaje in centru. Nu foarte intins dar oricum, in sfarsit am vazut ceva traditional chinezesc.

Probabil cea mai interesanta parte din Cantonul nedemolat a fost insula Shamian, un bastion al colonistilor englezi si francezi vreme de circa 100 de ani. Am vazut multe cladiri extrem de frumoase si de aerisite cu izul colonial pe care il vad in documentarele despre America Centrala. Din fericire, toata insula s-a pastrat, adaposteste azi cateva consulate si e zona protejata (da, exista si termenul asta).

Cel mai „tare”loc pe care l-am vazut in Guangzhou ramane, de departe, Canton Tower. Desi nu prea apreciez enormitatile facute de mana omului, asta face toti banii. Fost cel mai inalt din lume, ramane cel mai inalt din China si a patra cea mai inalta constructie facuta de om din lume. Am urcat cu un ascensor transparent care mi-a dat la un moment dat un rau de inaltime, pe masura urcusului. Am ajuns pe puntea de observatie, cea mai inalta din lume, la vreo 430m, prilej de poze si de hlizit. Un bubble-tram ne-a dus de jur imprejurul lui, vazand orasul de sus noaptea. O minunatie a tehnicii si arhitecturii! Pe masura de scump, totusi, intr-o tara a ieftinelii, ne-a costat vreo 30 EUR. Si asta pt.ca n-am inclus toate optiunile posibile. De jos am admirat culorile schimbatoare si vii in care se coloreaza colosul la fiecare cateva minute.

Revenind jos, la orasul-furnicar, Sorin a gasit ceva oameni care sa ne ghideze putin. In mod incredibil, am auzit vorbindu-se romaneste la Guangzhou! Ce e drept, oamenii erau un fel de romani-libanezi dar au fost foarte de treaba si ne-au fost de mare folos, mai ales pentru Sorin, venit la Mecca cumparaturilor ieftine cu temele invatate. Ne-au dus la un magazin mare de electronice: telefoane, laptopuri, tablete,  gps-uri, tot felul de jucarii, de aparate din cele mai diverse pentru cele mai neasteptate functiuni. Zeci de magazine-tarabe unul langa altul, pe modelul Sir-ului, sa zicem. Nu am luat decat 2 tablete, ca sa nu ma fac chiar de ras ca n-am cumparat chiar nimic din China din care am pastrat una „amintire”. Sorin a umplut tolba si, daca as avea si eu spirit bisnitaresc, probabil ca as fi putut scoate inapoi o buna parte din costul plimbarii. Cum nu am si in plus, eram reticent si fata de vama, nu mi-am batut capul cu umplutul traistelor. Si asa mi se pare ca am adus prea multe!:) Magazinul-urias  pentru telefoane si accesorii din apropiere era mult mai aglomerat si mai amarat decat principalul. Am putut vedea pe viu cum se vand telefoanele aproape la kilogram(exagerez dar imaginea ramane), cum se pun tiplele de catre baietasi pe telefoane si tablete, cum se vind orice electronice la dimensiunea si calitatea pe care o doreste clientul. Daca nu are bani, poate opta pentru un fake al telefonului X mai amarat sau, daca are ceva bani, pentru o copie mult mai buna calitativ. Exista optiuni de copii pentru toate buzunarele si,evident, pentru toate produsele. Husele de tablete zac in stive, telefoanele asisderea, chinezii astia nu stiu pe unde or dormi dar probabil ca tot in stive o fac.

Am ajuns apoi la un alt magazin gen SIR, de data asta de tzoale. Ca sa nu ratam nici capitolul asta al achizitiilor „pentru acasa”, amicii nostri, la fel de simpatici, ne-au dus la tanc, fix la standurile de tricouri, de esarfe sau de genti. La tricouri nu ne-am ales cu mai nimic desi, cand a vazut oameni de incredere, vanzatoarea a inceput sa dea la o parte bunurile din raft si sa scoata cine stie de unde, din mica dugheana, gramezi dupa gramezi de tricouri de-alde Versace, DG, Klein si alti mari maestri ai genului. Cica mai nou ar exista si la ei controale pentru descoperirea falsurilor asa ca, incredibil, au ajuns sa se fereasca. Cum nu am gasit nimic de bumbac 100%, am declinat toate ofertele. Sorin a umplut traista iar din toate doar esarfele erau frumoase si dintr-un material f.bun. S-a lasat cu tiganeala la pret, dupa cum cu taraboi mai mare s-a lasat la cumpararea gentilor, unde initial tratativele au esuat dar ne-am intors dupa ce nu am gasit alta alternativa. Culmea comertului: vazand ca ne intoarcem, vanzatoarea nici macar nu mai voia pretul pretins initial ci…il marea:)) Probabil ca se prinsese ca n-are concurenta in ochii nostri. Pana la urma, nu ne-am mai tiganit pentru 10-20 lei si am dat cat negociasem initial pentru 2 mandreti de Louis Vuitton.