Corfu 2017, raiul albastrului

Vara 2017. Ce cadou putea fi mai frumos pentru Sanda decat Grecia?Si ce suna mai interesant si mai aproape decat Corfu? Cateva poze, cateva articole, cateva intrebari puse unor prieteni au fost de ajuns pentru ca optiunea sa nu se lase prea mult asteptata.

Zis si facut: am cooptat parteneri de excursie pe Monica si Stefan si am purces la drum; cu o mica neintelegere legata de program care era sa ne lase pe toti cu ochii in soare cu doar o saptamana inainte. Inceputul lui septembrie este bland si totusi insorit si cald in Grecia. Am evitat temperaturile despre care am auzit ca in iulie-august ar fi chiar insuportabile si am avut o vreme ideala pentru orice activitate. Basca faptul ca perioada este catalogata usor off-season, cu preturi mai mici si lume putin mai relaxata.

Din Bucuresti am plecat spre Salonic, cu o mica deturnare catre Manastirea Rila, mandria Bulgariei, patrimoniu UNESCO, cu o superba biserica in mijloc si decoratii asisderea pe peretii chiliilor din jur. Bulgaria este neschimbata: ieftina, delicioasa, primitoare.

 

Urmatoarea borna pe traseu, una mai speciala: o zi de Salonic prilejuita de un concert Villagers of Ioannina City, noua senzatie folk metal care m-a captat si pe mine. Am ratacit pret de mai bine de o ora de-a lungul falezei in Salonic cautand locatia Street Mode Festival dar, cu toata oboseala zilei de drum din spate, concertul a intrecut toate asteptarile. Varietatea instrumentelor si a ritmurilor m-a facut sa topai de colo-colo, ba chiar si sa ajung in mijlocul cate unei partide de pogo. Nu am mai simtit nicio durere in muschi, nicio umbra de somn, in ciuda faptului ca am ajuns aproape de miezul noptii. Trupetii insa erau proaspeti si cu chef de cantat iar publicul, tanar si inghesuit, i-a gustat din plin.

In Salonic am profitat de pe urma couchsurfingului si am stat la un baiat ospitalier, Panagiotis, ultra-central, langa Turnul Alb. Parcarea ne-a dat insa mari batai de cap pentru ca in zona doar dupa 3-4 ture in cerc am avut marele noroc de a parca masina peste noapte. De data asta nu am avut prea mult timp de vazut orasul si de stat la povesti cu el dar modul in care am fost primiti ne-a incantat pe toti. Nota bene: Stefan nu prea stia despre ce e vorba si a fost putin cam uimit de situatie, de ideea asta dar a parut ca se acomodeaza repede.

 

A doua zi planul era sa ajungem seara in Corfu si am reusit. Autostrada Egnatia Odos merge ata din est, de la granita cu Turcia, pana in buza ferryboat-ului de la Igoumenitsa. Se platesc cate 2,4 eur/fiecare segment de cate vreo 70km dar, cu un total de vreo 10-12 eur de la Salonic la Igoumenitsa, a parut rezonabila. Pe drum insa marea atractie, pentru care eram la fel de curios, a fost Metsovo. In prezent mic orasel intr-o zona mai inalta, chiar adiacent autostrazii, in aromana Aminciu, a fost o alta minunatie de cateva ore.

Fosta capitala de facto( si chiar de jure in timpul celui de-al doilea razboi mondial al Principatului de Pind), a aromanilor din nordul Greciei, este actualmente o mica statiune de schi iarna. Pe noi altceva ne-a interesat insa: graiul armanesc, obiceiuri, arhitectura specifica. Si am gasit de toate: micul orasel are case superbe, bine incadrate in peisajul de altitudine. Strazile sunt stramte si intortocheate dar extrem de pitoresti. Ne-am preumblat putin inainte de a ne concentra pe o mica piata din centru, loc atat de facut mici cumparaturi de produse traditionale cat si pentru pranz.

Spre bucuria mea si uimirea lui Stefan, care, iarasi, nu fusese pus la curent cu traseul, Sanda s-a inteles de minune in aromana cu cateva femei din magazine si de la restaurant. Intr-adevar, a fost un lucru extraordinar sa se inteleaga perfect la asa distanta de casa cu niste oameni dintr-alta tara. La masa a stat cuminte langa mine pana, auzind „zburand” patroana micului restaurant, a sarit glont catre masa alaturata, intrand in vorba cu femeile. Despre obiceiuri, despre armani, despre traditii, despre dulceturi si branzeturi.

Am citit mai apoi despre zona, despre satele armanesti si podurile construite de ei pentru a facilita transporturile in zonele mai inalte de munte si ar fi un musai de revenit.

Fetele s-au ales cu cateva cumparaturi, cu dulceturi bune si alte maruntisuri iar apoi am continuat drumul, pentru a ajunge dupa-amiaza la Igoumenitsa. Am asteptat vreo 3 ore in oraselul aproape pustiu pentru a obtine un pret la jumatate al ferry-ului pana la Corfu( Kerkyra) si retur.

 

Inca de pe ferry am fost teribil de incantati de ape, de peisaj, de valuri, de tot. Am crezut ca vedem o frumusete dar ce a urmat a depasit asteptarile. Si nu ca as fi vazut niste lucruri frumoase prima oara in viata. Pana una-alta am petrecut toata traversarea de punte, facand poze, hlizindu-ne si facand planuri. Am ajuns la Kerkyra dupa o ora si trei sferturi, chiar cand s-a innoptat si am dat fuga la Kassiopi pentru ca se facea deja prea tarziu si eram asteptati de gazdele noastre. Am ratacit putin prin mica statiune pana sa gasim un drum ingust care urca dealul catre Sunflower Apartments. Am fost insa asteptati de Dmitris si sotia lui, Lorraine, o englezoaica stabilita de 40 de ani in Corfu, dupa el. Desi in jurul a 70 de ani, cei doi pareau tonifiati, cu o mare pofta de viata si de musafiri, in ciuda faptului ca el tocmai ce fusese internat in spital si avea un by pass la inima. Complexul lor arata impecabil, fara sa fie mare si nici luxos. Mici camere si apartamente dotate elementar, foarte curate, o curte ingrijita, cu vegetatie medieraneana si…testoase mici si mari. Am fost primiti la 22.30 cu o mica gustare si cu ceva de baut, lucru care ne-a luat prin surprindere. Eram destul de obositi dar nu am putut face fata bucuriei celor doi si povestilor lor.

 

In zilele urmatoare am luat-o la picior(motor mai degraba), imbinand soarele si plaja cu locurile frumoase de vazut. De fapt, majoritatea au fost legate de plaja si mare.

Kassiopi este o mica statiune in nord-estul insulei, destul de linistita la inceput de septembrie. In sezon este probabil plina de englezi iar Sunflower a fost foarte aproape atat de strada principala, cat si de plaja, fara a auzi totusi prea multe zgomote. Singurele suparatoare au fost scoase de niste cocosi care cantau din curtea vecina la rasaritul soareului. Spre finalul excursiei insa, chiar si cocosii au fost redusi cumva la tacere. Tavernele si magazinele cu suveniruri si alte lucrusoare sunt la tot pasul insa fostul sat de pescari este incantator.

Am petrecut vreo doua jumatati de zile pe plajele din zona, pe cei doi versanti ai unei stanci mai inalte. Apa era, bineinteles, frumoasa dar din pacate am resimtit lipsa nisipului. Nu prea ma impac cu pietrisul.

Am trecut apoi la explorarea zilnica a insulei:

Canal d’amour care probabil ca este superb dar mie, cu atatia oameni la plaja, mi s-a parut prea aglomerat.

Logas Beach, probabil cea mai frumoasa vazuta: o plaja aproape topita total de valuri, inghesuita intr-un urias perete de loess. O intrare lina in apa ne-a tinut toata dupa amiaza acolo iar la final toata lumea a trecut la manjire cu noroi, creat din rocile care se „topesc” sub actiunea valurilor.

Intr-alta zi am trecut la doua plaje de pe coasta de vest: Glyfada si inca una, al carui nume nu i-l mai stiu. Apa de un albastru intens si soare suportabil si bland, chiar si pentru mine. La fel de frumos a fost insa drumul, serpuind pe dealurile aparent aride dar pline de maslini, smochini, nuci, rodii si altele de tot felul. La un moment dat ne-am oprit pentru a lua un pranz copios si variat dintr-o droaie de fructe. Din pacate, pentru mine, pranzul a fost si putin dureros, pentru ca am intrat in contact cu un cactus, care m-a intepat fin cu zeci de tepi aproape invizibili. Cateva ore mi-a luat pana sa scap de durerile care nu puteau fi oprite pentru ca tepii erau mult prea mici pentru a fi scosi.

Am gasit si cateva puncte de belvedere sus, pe creasta muntilor, prilej pentru a vedea insula pe toate partile.

Nu mai putin incantatoare am gasit satele prin care am tot trecut. Si nu ma refer la cele de foste pescari de pe malul marii ci la cele din interiorul insulei: case relativ modeste ca dimensiuni, construite din lemn si piatra, imbracate in vegetatie si cu gradini in jur. Am vazut livezi de maslini ca in filme si taverne de 3-4 mese cu 4-5 oameni stand linistiti la un pahar de vorba.

Totul calm, totul natural, totul frumos si pitoresc. Culori vii, diferite dintre care niciodata nu lipseste albastrul. Nimeni nu se grabeste, toata lumea ne-a servit cu maxima bunavoie si bucurie. Am primit mici cadouri sau ponturi, glume sau strangeri de mana calduroase. Peste tot oamenii ne-au facut sa ne simtit bine iar pe Sanda sa isi puna in gand sa revina la testoasele lui Dimitris.

 

Am vrut sa mergem cu tot dinadinsul pe muntele Pantokrator, cel mai inalt din insula(aprox. 1000m), pentru un apus de soare. Apusul nu l-am prins insa ce am vazut de sus a fost cu totul deosebit: am vazut toata insula la amurg, de la nord la sud si de la est la vest si inca marea pana hat-departe. Am vazut strazile serpuind pe solul stancos si printre livezile de maslini. Am vazut Kerkyra aproape la poalele muntelui, o salba de luminite. Si marea si iar marea.

 

Alta zi am alocat-o Kerkyrei, capitala si cel mai mare oras al insulei. Am bantuit pe stradutele inguste ale vechiului oras si in vechea citadela. Orasul a fost un foarte important punct intre mai multe puteri medievale: turcii, genovezii, venetienii. Apoi englezii. Am vazut o gramada de lucrusoare in magazinele de suveniruri dar am fost placut impresionat de varietatea lor si de faptul ca mai nimic nu parea kitsch. Grecii nu debordeaza de ordine, de punctualitate si harnicie dar stau excelent la turism si la a te face sa iti placa tot ce vezi si ce faci. Sanda a facut niste poze minunate pe stradutele intortocheate, prin pasajele umbroase, catre balcoanele cu flori si cate si mai cate.

Am intrat intr-o biserica oarecum ascunsa prin labirintul orasului, intr-o piateta de dimensiuni medii, pe niste trepte inalte si late. Am dat peste o colectie impresionanta de icoane vechi deosebite.

 

Probabil ca cea mai frumoasa zi a fost insa cea in care am mers intr-o croaziera cu vaporasul catre insulele Paxos si Antipaxos. Am vazut ape cum numai in pozele din reclame se pot vedea, versanti spectaculosi si pesteri pline cu apa. Credeam ca ma minunasem de toate felurile de albastru in Grecia pana sa le vad acolo pe cele mai frumoase, turcoaz. Am inotat in apa de felul asta, extrem de sarata si fara sa imi fie frica. Peste tot lumea vesela, in vacanta, linistita, de parca asa le-ar fi toata viata.

Pe insula Paxos am dat de un mic orasel la fel de frumos. Case albe, taverne aglomerate, albastru peste tot. Bucuria zilei a fost data de un simpatic ospatar care, bineinteles, era si proprietarul tavernei. Ne-a ranjit, ne-a glumit, s-a scalambait pana am aflat ca nevasta-sa era din Oradea si tare s-a bucurat sa afle ca suntem romani. Am mancat, ca peste tot, pe saturate si de lins pe degete iar in plus am baut un tsipouro extraordinar. Peste tot am incercat sa iau mancaruri traditionale grecesti si nicaieri nu am dat gres, nici cu servirea, nici cu gusturile. Nici cu berile Mythos si Alfa.

Vaporul s-a miscat repejor iar la intoarcere s-a imprietenit cu un alt vaporas, pe care toata lumea dansa si canta sirtaki. Eu am profitat de barba mea noua- nouta pentru niste poze in port oriental.

 

La intoarcere am dat fuga, ca ultima strigare, putin prin Salonic, pentru cateva biserici deosebite(mai ales a Sfantului Grigore Palama) si ruine antice si la Ouranopoli, ultimul orasel inainte de bariera de pe peninsula Muntelui Athos. Am urmarit o alta croaziera, de data asta mai mica, in lungul peninsulei, prilej pentru a vedea, pe rand, 7-8 din manastirile de pe Munte. Calugarii se gospodaresc bine iar Manastirile par a inflori. Frumusetea zilei a venit de la delfinii care au insotit vasul pentru o scurta bucata de timp si de la pescarusii hraniti de fete cu bucati de mancare.

 

Concluzia a fost ca am avut una din cele mai frumoase vacante pe care le-am facut vreodata. Nu sunt un mare iubitor al caldurii iar marea ma incanta moderat dar ce am vazut si cum ne-am simtit a depasit orice asteptari. Fetele nu mai contenesc sa povesteasca si sa isi aduca aminte, chiar si cand scriu, la peste o luna si jumatate de atunci, tot „amenintandu-ma” ca trebuie sa ne intoarcem repejor daca nu in Corfu, macar undeva in Grecia.